Obiecte. Revizitate

 Trăim într-o simfonie imaterială și credem că suntem dirijorii. Sau poate compozitorii. Mereu pe fugă, și mereu nesiguri, încercând să adăugăm încă un vers la o operă ce pare să nu aibă sfârșit. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, acumulăm și nu ne dăm seama de aceasta.

Sau abordăm un alt ton și descoperim fericirea minimalismului. Poate nu în grai complet nipon, ci doar în spirit. Nu rămâne casa goală, de parcă ar fi dată spre închiriat. Dar nici nu prea găsim multe obiecte fără rost de care să ne împiedicăm. Acesta ar putea fi un ideal.

Obiectele vorbesc. Și nu doar un smartphone sau o chitară. Toate spun câte ceva. Despre noi. La fel ca în Toy Story. Jucăriile sunt vii și ne bârfesc pe la spate. Pentru că ele ne știu mai bine decât ne știm noi înșine. Ele reprezintă o extensie a dorințelor și viselor noastre. Sau poate sunt o întrupare a exceselor. Prea multe cămăși, prea mulți pantofi, prea multe ceasuri!

Ne afișăm orgoliul și părerea despre noi prin obiecte. Dacă altcineva ne spune că suntem buni, arătăm aceasta și prin ce avem. Spune-i cuiva că e foarte inteligent și va crede că are nevoie de cărți ca să-și clădească o minte și mai măreață. Ar putea crede că e privilegiul său ca să aibă cât mai multe, de parcă mintea nu are orizont și hotare. Sau spune-i cuiva că e frumos, și își va strânge o orchestră de instrumente de îngrijire care să asigure coerența între bârfă și realitate.

Unele obiecte se lipesc de noi fără să vrem. Sunt suveniruri, mici frânturi rupte de trecut care rămân pe rafturi, în sertare, uitate, mucegăite, sau puse la loc de seamă. Trecând prin viață tragem după noi aceste bucățele de material care capătă sens de îndată ce ne gândim la ele.

Dar cine e stăpânul? Că am putea crede că noi suntem. La noi sunt cardurile de credit, noi ne golim portofelele. Noi comandăm, un alt cuvânt cu mai multă greutate. Dăm o comandă și în câteva zile primim produsul la ușă. Dacă nu ne place, îl trimitem înapoi. Suntem mulțumiți pentru că este al nostru. Croit pentru noi.

Și totuși ele au putere. Ne fac să le cumpărăm, să ne umplem casele cu ele. Mai ales la despărțire e greu. Chiar și dacă nu au patina nostalgiei tot e greu să zici la revedere. Privești un uscător stricat și vezi banii cu care l-ai cumpărat. Schimbi un televizor și vezi în ecranul mai puțin plat efortul cu care l-ai cumpărat. Dar i-a trecut timpul. Noi suntem călăii și judecătorii.

Obiectele au dată de expirare. Nu le mâncăm dar ne împodobim cu ele, chiar și cu cele imobile. Viața noastră se înnoiește pe an ce trece, obiectul rămâne același. Nu ne dăm seama din prima, dar odată și odată ni se vor deschide ochii. Poate se va rupe, va scârțâi, nu se va mai aprinde. Ne va răni. E timpul pentru ceva nou. Nou și pe cale să fie îndrăgit. Până când se va strica și acela. Și repetăm ciclul.

Parabola munților fără poteci

 

Cu toții ne naștem la poale, în câmpie. Unde iarba e verde, pământul e moale și apa susură frumos. E tentant să rămânem acolo, să ne facem un hamac și să trăim mereu din roada câmpului fără să ne batem capul. Mulți se domesticesc în acele locuri și cred că aceea e experiența cea mai înaltă.

Pe alții nu-i lasă să doarmă muntele înalt care se înalță pornind de la vârful picioarelor. E o curiozitate care ne roade, ne sâcâie. Cum o fi mai sus? Cum o fi în vârf? Cum se vede valea de la înălțime? Gânduri diferite, dar toate unite de dorința de a escalada muntele, de a-l lua la pas.

În timp, călătorul hotărăște să plece din comfort și să urce pe munte. Echipat cu toate uneltele necesare și primind, în cele mai fericite cazuri, sfaturi de la cei mai înțelepți despre ce urmează să întâmpine. Ținând în mână un băț care să-l întărească în drumul său, face primul pas în pantă simțind că deja nu se mai află acasă. Și de acolo își începe ascensiunea.

E un munte ciudat și bătrân. Sute de mii de oameni l-au străbătut de jos în sus, pașii tuturor fiind imprimați pe ființa acestuia, dar prea puține drumuri sunt bătătorite. Nu există poteci mari, bine semnalizate și delimitate. Se întrezăresc urme de pași, indicații confuze, dar statornicite. Alții le ignoră și deschid noi drumuri pe care următorii le găsesc și le urmează.

La toate nivelele o să dai de popasuri. Cum spuneam nu toți vor să ajungă în vârf. Acesta nu este pentru toată lumea. Chemarea lui e auzită de puțini, nu e pentru fiecare. Poteca oricărui călător se încheie acolo unde simte că e locul lui. Acolo e vârful lui, triumful lui de-o viață. Unii încearcă după aceea să meargă mai sus. Alții reușesc, unii își dau seama că au luat-o greșit și se întorc înapoi.

Se va întâmpla să-ți și rupi piciorul. E cumva o lege a muntelui. Odată și odată vei fi la pământ, prăvălit, în dureri, murdar, cu toate uneltele împrăștiate în jurul tău. Asta îi face pe unii să renunțe. Să-și facă popasul acolo, să-și trăiască viața pe mai departe în suferință, lingându-și rănile și transformându-le în scop.

Nu toți fac așa. Toți călătorii simt durerea și trebuie să simtă gustul pământului în gură. Dar apoi își șterg fața murdară, pun mâinile tremurânde pe același pământ ostil și încearcă să se ridice. Fac tot posibilul să se vindece. Își adună uneltele și își fac un adăpost temporar pentru a-și aduna din nou puterea.

Asta durează. O altă lege. Rănile sunt adânci, nu superficiale. Oasele frânte, carnea infectată. Cu cele mai bune medicamente și tratament, nu se pot întâmpla minuni. Timpul e cel care lucrează în cele mai adânci țesuturi pentru a le aduce laolaltă. Chiar și atunci când ești vindecat de tot, mai șchiopătezi. Nu mai ești la fel de vioi ca înainte. Eziți. Privești la cicatricea ce va rămâne imprimată în piele pentru restul vieții tale.

E mai ușor când nu ești singur. Când te găsesc alți călători care te ajută și fac tot ce pot pentru a-ți alina suferințele. Mai rău este atunci când cei din grupul tău, cei apropiați, în loc să te ajute, te fac să suferi și mai mult. Le furi timpul, energia lor, economiile lor. Ești o povară și îți aduc aminte în fiecare zi de acest lucru. În loc să plângă cu tine te scuipă, de parcă asta ar aduce vreo alinare. Nu văd că zi de zi, faci mai bine, îl așteaptă pe alpinistul minune care niciodată nu a existat.

Dar mergi mai departe. Durerea rămâne, devine surdă pe zi ce trece și după fiecare kilometru urcat. Călătorești și singur pentru că e necesară tăcerea în lupta cu tine pentru a merge mai departe. Altădată auzi un ecou de pe un alt versant. Sunt prieteni care te susțin și-ți spun că ești aproape. Asta te face să uiți de umerii zdreliți de rucsacul greu sau de genunchii obosiți.

Vine și ziua triumfului. Când te întâlnești cu destinația ta. Obosit peste măsură, dar în final fericit. Ai reușit. Poți fi singur sau poți avea un grup care să te îmbrățișeze, oricum sentimentul este același. De acum înainte știi că ești parte a muntelui, a istoriei acestuia. Nu ai întârziat la destinație, chiar dacă ți se pare că poate ani de zile te-ai învârtit în cerc. Chiar și acel drum a fost unul necesar, ai învățat ceva din el. Acum toate acele greutăți nu mai au acel gust amar. Sunt doar încă o treaptă care te-a ajutat să urci pe podiumul tău.

Urmează întoarcerea. Ziua de mâine care e croită după gustul tău. Poate vei rămâne acolo ca să încurajezi alți călători ce vor să ajungă mai sus. Sau vrei o ascensiune mai înaltă. E posibil să te întorci în câmpie, simțind că de fapt acolo e locul tău. Nu există vreun manual care să te certe că ai ales greșit. Ai urcat unde te-a chemat inima și talentul tău, ai dat ce ai avut mai bun din tine și ai reușit. Muntele s-a înclinat înaintea ta, te înclini și tu în semn de respect. Apoi îți pui rucsacul în spate și te bucuri de frumusețea desfășurată înaintea ochilor. 

Vârste și obiecte

 

Acum mulți ani am avut harul de a ajunge la Muzeul Egiptului. A fost o supraîncărcare de informații, imagini, mirosuri și sunete. Am înțeles prea puțin și aș fi cerșit după mai mult timp. Una din marile atracții era camera mortuară a lui Tutankamon, o expoziție ce dezvăluie conținutul locului de îngropăciune a celui mai faimos faraon egiptean.

V-am spus că era uriaș? Un hol lung, plin cu tot felul de lucruri, de la care de luptă (în mărime naturală) până la piepteni, toate obiectele necesare pentru viața de apoi. Cei curioși pot găsi pe internet informații mai detaliate.

Pe mine mă interesează tocmai această bogăție și risipă în același timp. Da, vorbim despre o concepție despre lume și lumea de apoi cu totul diferită, dar parcă și astăzi sunt mulți oameni care ar dori să aibă un sicriu suficient de mare încât să-și poată înghesui în el casa, mașina și tot ce au agonisit.

Subiectul e vast, dar acum aș vrea să mă gândesc doar la un aspect. Trăind într-o societate consumeristă ne găsim înconjurați de lucruri. Cumpărăm ce ne trebuie, dar mai ales ceea ce nu ne trebuie. Și mai există acea zona gri, foarte îngroșată, cu subtitlu, poate o să-mi trebuiască vreodată.

Și eu sunt mare vinovat, nu dau cu piatra. Am avut etapa mea în care am crezut că e necesar și vital să am multe. Nu, nu gadgeturi, nici haine, nici zeci de parfumuri. Am avut și eu sensibilitățile mele. Pe toți zeul Algoritm ne-a prins în plasa lui și ne hrănește după poftele ascunse în spatele tastelor noastre.

Odată cu timpul te schimbi (așa ar trebui). Și dacă tu nu mai ești aceeași persoană care a fost acum zece sau douăzeci de ani, și mediul în care trăiești se va schimba. Hainele rămân mici, îți schimbi gusturile în ceea ce privește parfumurile, nu ai nevoie de un birou făcut pentru un PC dacă ai un laptop subțire etc.

În mod normal faci eforturi ca mediul să se schimbe pentru a arăta această nouă etapă. Ceea ce înainte era excelent și necesar, acum e ceva care îți stă în cale, te încurcă. Dacă nu are valoare sentimentală, locul său este în șifonierul cuiva care are nevoie de el, sau la gheena de gunoi.

Dacă am păstra în jurul nostru fiecare detaliu al vieții noastre, al evoluției noastre, ne-am îneca. Orice ruptură e dureroasă, costă, înseamnă și acceptarea unor greșeli trecute, unor mentalități care nu mai sunt vii. Dar trebuie făcută. Pentru că orice relicvă a trecutului nu va face altceva decât să te țină pe loc. Sau mai rău, să te tragă înapoi. De ce să mergi înainte când uite ce bine e aici, înconjurat de ceea ce am strâns până acum.

A da, a elibera spațiul. Chiar și verbul folosit pentru această detașare subliniază bine ideea. Nu poți să-ți desfaci aripile pentru a zbura dacă pe ele sunt așezate desăgi cu bunuri care nici nu-ți sunt pe plac, dar care reprezintă ziua de ieri. O greutate, o piatră care te trage înapoi. Nimic nu crește, totul rămâne la fel. De fapt, te pipernicești. Nu mai ai voința să mergi înainte. De aceea, trebuie să renunți. Pentru a-ți regăsi orizontul.

Impresii trailer Dune part II

 Am fost înfometați aproape doi ani, dar acum ni s-a servit un festin!

 

Scriu scurt, dar nu pot lăsa să treacă nepovestit un astfel de moment. Cu siguranță că Dune este printre cele mai anticipate filme de anul acesta și unul care vă rămâne în cărțile de istorie cinematografice. Și un preferat al meu care e abonat la Nemira de fiecare dată când scot seria într-o haină nouă.

Cum mi s-a părut trailerul? Primele reacții: gsgnfsdvjsrmaguim. Sau dacă mergem după noul meme cu Baby Yoda: Yes, yes, yes!

Greu să găsești ceva să nu-ți placă. Nu mi-e greu să recunosc că m-am uitat la trailer de vreo câteva ori. E fantastic. E opera unui om pasionat care are ocazia să-și vadă visul cu ochii. Și prin asta împlinește visul multor cititori care au deschis măcar odată cartea lui Frank Herbert.

Îmi plac paralelele cu trailerul pentru partea întâi (și pe ăla l-am văzut de destule ore). Dacă la început Chani vorbește despre Arrakis, aici Paul îi explică despre oceanele de pe Caladan, o imagine greu de închipuit pentru cineva care nu cunoaște decât penuria de apă.

Apar și personajele noi. Austin Elvis Butler are pe chip hotărârea lui T-1000 din Terminator 2 și faptul că scena gladiatorială apare în film e o încântare. Florence Pugh o joacă pe Irulan și din primele crâmpeie nu am nimic rău de spus. Sigur va apărea mai mult decât în carte, având în vedere că are star power. O vedem și pe Lea Seydoux în rolul lui lady Margot și orice alt cuvânt în plus poate fi spoiler. Sigur de spus, prezența ei înseamnă că intrăm mai adânc în tenebrele Bene Gesserit.

La a nu știu câta vizionare mi-am dat seama de un lucru: cât de mult lipsește din trailer. Astea două minute împachetează niște imagini impresionante, dar asta e doar începutul, cum spunea Chani în finalul primului film. Credeți-mă, scenele memorabile nu au fost fluturate prin fața ochilor.

Jocul actoricesc, cât e, încântă. La secțiunea costume, te simți transportat în viitor. Totul e filmat în IMAX așa că o să fie ca o degustare de mirodenie... ah, un singur lucru mai e de spus. Mai sunt 182 de zile până la premiera filmului. Cineva să mă criogeneze și să mă trezească cu o zi nainte. Grea e așteptarea. Poate ne-o ostoiește un al doilea trailer undeva prin toamnă. Până atunci, poate-i cazul pentru o nouă recitire. Au trecut doi ani de atunci...

Inevitabila întoarcere la Oradea

 

Călătorind deschidem uși înspre amintirile pe care le-am trăit și înspre speranțele ce încă nu au luat naștere...

O altă mini-vacanță, o altă ocazie de a ieși din casă. Am ales Oradea, loc nepășit din primăvara lui 2021. E ceva vreme de atunci. La fel ca nisipurile mișcătoare, orașul nu-și păstrează același chip. E în firea localităților care cresc. Altele rămân la fel și dacă le revezi peste zece ani.

Ce s-a schimbat la Oradea? Nu atât de mult pe cât ar putea prevedea cineva din fraza anterioară. E drept, nici nu ne-am plimbat atât de mult în acele câteva zile. Orele se dozează altfel când știi că timpul e nemilos. Mai important este faptul că lucrurile au rămas aproape la fel. De multe ori reușite serbate cu pompă încep repede să-și piardă luciul. Și nimeni nu le mai dă atenție.

Oradea încă se menține ca un oraș frumos, cochet și elegant, cel puțin în centru. Aș adăuga că nu doar acolo. Am mers puțin pe străduțele care nu fac parte din zona Instagramabilă și am găsit curățenie. E drept, zilele astea o parte din centru este șantier, situație în care dezordinea e prezentă. Dar pe unde nu s-a ajuns cu proiectele e frumos. Și centrul e curat. Puteam face fotografii cu trotuarul lipsit de chiștoace, hârtii sau pete, dar nu ăsta e scopul turistului.

*până la urmă am dat și de niște gunoaie, dar a trebuit căutat destul de mult până acolo

Am vizitat din nou Grădina Zoologică, un loc pitoresc, calm și cald. În premieră am trecut și pe la Muzeul Francmasoneriei, deschis după 2021. E un loc fascinant și misterios deși parcă îi lipsește o scânteie care să-l facă mai atractiv. E încărcat cu artefacte valoroase și călătoria în camera ritualică induce o stare de taină.

În afară de asta ne-am făcut veacul prin Piața Unirii și pe Republicii, locurile deja cunoscute. O reîntâlnire cu prieteni vechi ce par să întinerească pe an ce trece. E o situație rară în România. După ce m-am întors acasă am răsfoit un volum ce amintește arhitecți ardeleni și arată imagini cu operele lor. Când dădeam peste vreo clădire din Oradea, fotografia era a unui monument uitat, părăginit. Astăzi, acelea strălucesc. Cartea a fost alcătuită prin 2017-18.

Un alt gând care mi-a săgetat prin minte a fost o comparație. Luna trecută când am putut ieși mai mult din casă, am luat la pas Clujul, am scris și despre asta. În câteva zile am reușit ceva ce n-am putut în trei luni cât am stat înainte. Am prins un drag de orașul ăla, am găsit acea plăcere de a fi acolo. Dar e adevărat, are unele minusuri. Și după ce m-am plimbat prin Oradea, parcă le-am văzut mai bine puțin. Nu vreau să fac o comparație între cele două, dar asta e o demonstrație clară a proverbului care spune despre o schimbare de perspectivă care te ajută să vezi lucrurile într-o nouă lumină.

După cum spune titlul e inevitabil să te întorci la Oradea. Nu ai cum să o uiți, mai ales că-i așa aproape și așa frumoasă. E adevărat, dușmanul ei natural este CFR-ul pentru că oricât aș recomanda cuiva din București să vină în vizită, o să strâmbe din nas. Sunt totuși zece ore. Pentru cei de mai aproape, e neapărat de bifat. Doar să nu veniți lunea, când sunt muzeele închise. Au o ofertă bogată-bogată de tot.

 

La bună reîntoarcere!