România în mizerie

Îmi permit un joc de cuvinte. Mi se pare că zilele astea cam toată lumea își permite absolut orice. Așa că o mică săpuneală (pun intended) nu strică. De ce m-am gândit la gunoi? Poate mai mult decât alții dintre compatrioții noștri.

Pentru că faptele spun mai muuult decât vorbele. Pentru că în lucrurile mărunte dai seama formei caracterului tău (parafrază după vorbele Mântuitorului din Luca 16:10). Și pentru că tocmai acest gunoi tinde să devină o realitate tot mai...palpabilă.

În tinerețe am participat la câteva acțiuni de curățire a unor zone naturale îmbâcsite, toropite, sufocate de gunoaie. Codrul e frate cu românul spune vechea vorbă din popor. Așa că în dragostea noastră de natură am ales să-i oferim tovarășului nostru onoarea de a ne fi groapă de gunoi. Cine nu crede că dintr-un râu se poate scoate un tub catodic dintr-un televizor, să mă întrebe pe mine. Am văzut cu ochii mei. Și nu numai.

Acum, zici bine, într-un sat de la capătul țării ar fi de înțeles. Dar cum stă Capitala? Știm prea bine cum stă Bucureștiul. Bine de tot. Înălțat pe un astfel de tron puternic aromat. Când mergi în aceeași săptămână de două ori în Sun Plaza și găsești paharul din plastic de cafea așezat în spatele scărilor, spune multe. Acesta e doar un caz izolat.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu oamenii de la salubrizare. Ei luptă cu un flagel care nu dă semne să dispară, sau măcar să încetinească. Probabil nu sunt singurul care e deranjat de această atotprezență a Gunoiului. Am să dau un exemplu ce servește de bună comparație. În urmă cu câțiva ani am fost la Budapesta. Un oraș frumos în sine, prin arhitectură și suflu. Dar surpriză, m-a uimit prin curățenie. Nu aș fi avut nicio problemă să-mi pun mâncarea pe trotuar și să o mănânc de pe jos. Câtă lume ar avea curajul să facă așa ceva în București?

De ce aruncă oamenii gunoiul pe stradă? E bine să pui întrebarea bună. Aș putea spune din lipsă de respect, din dezinteres. Nu-ți pasă că cineva îți va călca în scuipat sau în rahatul de câine pe care n-ai catadicsit să-l culegi de pe jos. Lăsați paharul de cafea unde te tună pentru că va dispărea el de la sine! Se va transforma într-o orhidee. Nu așa merg lucrurile.

Educația sau mai degrabă lipsa ei e un factor esențial. Românul oricum nu înțelege conceptul de spațiu public. De loc care trebuie păstrat curat pentru că este folosit și de alți semeni. Nu, eu trebuie să îmi marchez teritoriul cu chiștoace de țigări, cu țiple rupte, cu ambalaje de chipsuri și cornuri. Strada ajunge o pubelă publicitară dezagreabilă. Ți-e rușine să te uiți în trotuar, dar în același timp trebuie să fii atent pentru a ocoli primejdiile. Nicicum nu este bine.

Adevărul este că nu am speranță pentru viitor. Nu pot face predicții, și asta poate că este bine. Dar cei care au șansa să ne dea un exemplu, prin faptul că sunt în frunte, nu se descurcă prea bine. Și cei ce vor deveni cetățenii aparent responsabili înțeleg mesajul. Și aruncă hârtiile pe jos.

Curățenia înseamnă efort și disciplină. Înseamnă autocontrol și empatie față de alții. Chiar și un lucru atât de simplu ca decizia de a nu trânti la voia întâmplării hârtia de la un baton de ciocolată spune multe despre tine. Și spune multe și despre noi, ca popor. Ne place să batem câmpii cât de buni suntem, dar nu suntem în stare să ținem o alee curată. Să arătăm ca avem proiectul acesta, de a nu ne împuți pe noi înșine cu mizeriile noastre.

Putem vorbi multe, și putem urla la lună cât ne pasă de țara asta. Am arătat deja. Plimbă-te printr-un oraș mare sau mai mic. Dacă e curat, cei care se ocupă de acel loc, țin la el. Și își educă aleșii să facă la fel. Să arate că iubesc țara asta. Pentru că poți să iubești România de fiecare dată când arunci hârtia la coșul de gunoi, și nu pe lângă.

Când fulgerul lovește de două ori. Bine de tot. Cazul Stalker

Am trecut printr-o experiență interesantă ieri. Când vine vorba de o lucrare originală și apoi de o adaptare într-un mediu, de obicei vizual, apar multe bătăi de cap. De puține ori se poate spune că un film e mai bun decât cartea din care se inspiră. E greu să surprinzi straturile adânci ale unei scriituri într-un scurt timp și într-un mediu total diferit. Rareori, apar reacții interesante.

Revenind la ziua de ieri, am citit pentru prima dată Picnic la marginea drumului, cartea autorilor ruși Arkadi & Boris Strugațki. Citisem înainte alte două opere de ale lor și recunosc că nu am fost impresionat prea tare de ele. Dar acest roman apărut în 1972 mi-a schimbat puțin părerea. Are o viață proprie, reușește să stabilească un univers mai coerent și credibil. Și momentul în care e explicată semnificația titlului, duce la un declic mental și schimbă complet imaginea pe care o ai asupra ierarhiei problemelor.

Despre ce e vorba? În trecut, Pământul e centrul unei vizite extraterestre care lasă în urmă mai multe zone zguduite de anomalii și pline de obiecte extraterestre având calități deosebite. Și asta înseamnă bani pentru cei care sunt în stare să le recupereze. Personajul principal este tocmai un astfel de Stalker, o călăuză ce aduce artefacte și le vinde pe bani frumoși. Cartea se axează pe câțiva dintre cei mai experimentați Stalkeri, pe industria care se naște în jurul acestui loc bizar și profitabil, dar și pe felul în care viețile oamenilor sunt schimbate de aceste evenimente. 

Stalker, filmul marelui regizor Andrej Tarkovski apare în 1979. Scenariul este semnat de către autorii, frații Strugațki, dar nu este deloc o adaptare. Și cred că de aceea câștigă mult. În afară de puține concepte, filmul este complet diferit de roman. Avem un Stalker care conduce oameni în Zonă, dar acel loc devine depozitarul unei camere ce împlinește dorința cea mai ascunsă a sufletului (cuvântul zilei de ieri fiind jelanie echivalentul rus al dorinței noastre autohtone).

De aici încolo urmeză un film lung, ce impune un timp al acțiunii atât de străin zilelor noastre încât pare greu de înțeles. În vremea cadrelor-pe-secundă, Tarkovski fixează lumea pe un trepied și te lasă să o privești. Ești spectator la desfășurarea înceată a respirației lumii. Pe lângă aceste cadre comprehensive, există un conflict puternic. Trei personaje, Călăuza, un Profesor și un Scriitor merg toți în zonă în căutarea unui răspuns. Și, la fel ca toate răspunsurile bune, nu sunt simple. E fascinant să le urmărești drumul și să le auzi poveștile. 

Filmul necesită măcar o a doua vizionare. Probabil și limba mai greu accesibilă lasă locul unor goluri ce trebuie umplute cu necurmată atenție. E întradevăr o capodoperă ce își merită fiecare mențiune în topul celor mai bune filme regizate vreodată. 

În concluzie, nu am încercat o recenzie pentru că în dreptul ambelor opere poți scrie mult și bine. Doar să ai timp să analizezi ce vor cu adevărat să spună. Dar voiam să trezesc interesul. Și să am un spațiu de mirare, în care să-mi păstrez impresiile pozitive. Același izvor a dat naștere la două râuri diferite, la două opere prețioase și cu siguranță că este meritul celor care le-au creat și s-au îngrijit ca totul să fie atât de bine pus la punct. Și noi nu putem decât să ne bucurăm de existența unor asemenea opere.