Top 10 cărți ce merită menționate. Ediția 2015

Ca orice cititor fidel și iubitor de statistici, nu m-am putut abține de la acest ritual (deși e prima dată când recurg la o asemenea strategie) anual.  M-am gândit doar așa, ar fi oare cineva interesat de cărțile pe care le-am citit anul acesta și care mi-au plăcut în mod deosebit? Chiar dacă nu este cazul, eu am un blog și pot pune ce vreau pe el așa că oricum voi continua în planurile mele mărețe!

Am ales din cărțile citite anul acesta zece care într-un fel anume m-au impresionat. Acum când trag linie vâd că deși am citit 56 de cărți însumând 13.033 pagini (conform Goodreads), mi se pare că poate fi loc de mai bine. Dar, fără a mai trage de timp, și fără a oferi o anumită ordine anume, să vedem care-s cele zece norocoase.

1.       Evanghelia după Pilat. Făcând parte din anul Schmitt, această carte reprezintă doar una din operele semnate de autorul francez și una care m-a fascinat în mod deosebit.  Am îndrăznit chiar o recenzie în care mi-am exprimat pe larg și în mai multe puncte motivele pentru care aș recomanda cartea altcuiva. (http://bibliotecarespiro.ro/evanghelia-dupa-pilat-sau-pioasa-revansa-a-credintei/)

2.       Voia lui Dumnezeu ca mod de viață. Câți dintre noi nu am vrea să știm care e cu adevărat voia lui Dumnezeu și ce alegeri ar trebui să privim ca fiind bune? Această carte vorbește despre ce înseamnă aceste aspecte ale vieții spirituale într-un mod ușor de înțeles și destul pentru a provoca o dezbatere în forul intern.

3.       Singur împotriva răului. O biografie și rememorare ce nu te poate lăsa indiferent. Mukesh Kapila, reprezentant ONU în Sudan este martor al unui genocid și își dă seama că în puterea sa este fără nici un mijloc de a-i ajuta pe cei uciși. Și totuși nu poate rămâne indiferent. O carte de excepție și o persoană ce poate fi privită ca un model de rezistență în situații dramatice.

4.       Hoțul cuantic. Schimbând puțin registrul, menționez și un roman SF care reușește să aducă la viață premisa acestui gen. Te face cu adevărat să simți că ai pășit într-o lume cu totul străină ție, și cu toate acestea, prin explicații, totuși tangibilă. De asemenea, există și un mister la mijloc, așa că rețeta pentru o carte ce nu poate fi lăsată din mână este asigurată.

5.       Corectitudinea morală: căutăm cu disperare valori. Cartea lui Jean  Sevilla este o descriere reală, profundă și care dă de gândit a unei societăți occidentale, secularizate, tehnologizate și în cele din urmă în criză. Cu atenție și măiestrie indică factori și cauze ale dilemelor cu care se confruntă lumea civilizată.

6.       Instalarea fricii. O carte care nu este comfortabilă, cu care nu te simți bine și de care te bucuri că ai scăpat terminând-o de citit. Dar după aceea realizezi că așa ar trebui să fie. O carte despre frică nu te poate bine dispune. Ci îți poate vorbi despre ce te doare mai rău. Frica scoate la iveală motivele pentru care o descoperi și poate căi de a te vindeca de ea.

7.       Civilizații și tipare istorice. Cartea lui Neagu Djuvara este cu adevărat imperială. O enciclopedie ce încearcă să cuprindă întreaga civilizație umană și să o modeleze pentru a-i oferă o logică, un ritm și un țel. Încărcată cu informații, scrisă într-un stil ușor de prins este o necesitate pentru cei care vor să înțeleagă cum curge lumea.

8.       Marele singuratic. Marin Preda este un autor preferat al meu dintr-un motiv care îmi iese din minte. Mi se pare a fi autorul român prin excelență și acela care reușește să suprindă, cel puțin în viziunea mea, ce înseamnă să fii om al pământului și cum să trăiești chiar și în acest veac atât de diferit. Și în această continuare a Moromeților, vedem lupta cu viața adusă într-o nouă etapă.

9.       Rugați-vă pentru fratele Alexandru.  O carte cu autoritate, având în vedere cine a scris-o și mai ales după ce experiență. O carte din care se pot învăța multe, mai ales despre ceea ce nu prea se învață din cărți. Ce e un om când semenul său îi vrea moartea? Va reacționa normal cerând răzbunare sau va manifesta un comportament din alte sfere?

10.   Europa: lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent. Am ales cartea aceasta pentru caracterul ei masiv și pentru capacitatea de selecție extraordinară. Nu știu cum a reușit să facă 500 de ani să se perinde prin fața cititorului lăsându-l nu confuz, ci cu o nouă perspectivă asupra felului în care curge istoria.

Lista-i gata! Cred că e de la sine înțeles că toate aceste cărți sunt recomandate călduros de subsemnatul pentru o lectură plăcută. Ca întotdeauna, spor la citit, și fie ca 2016 să aducă timp și ciocolată caldă pentru cititorii avizi.

Odă zeilor chimiei! Recenzie-În clipa morții, Jim Crace

Uite o carte despre care întradevăr se poate spune că nu este pentru cei slabi de înger. Cu siguranță că nu oricine poate să citească acest volum stând la masă și delectându-se cu o gustare. De ce? Datorită premisei morbide ce stă la baza cărții.

Joseph și Celice, doi profesori de zoologie vor să rememoreze scena primei lor întâlniri avute pe o plajă dintr-un golf plin de amintiri. Tot acest peisaj și pânză a amintirilor va fi însă însângerată dramatic de propria lor moarte, de mâna unui hoț care îi ia prin surprindere. Un al treilea personaj al cărții este Syl, fiica lor, o femeie în derivă, înstrăinată de părinți și având asupra ei eticheta ratării. Ea va trebui să treacă prin toate stadiile emoționale până la clipa în care va ajunge față în față cu sumbra realitate.

Totuși, vedeta și principalul punct de referință al cărții este descrierea celor doi. Post mortem, desigur. Felul în care ne sunt prezentate cadavrele lor, în descompunere, în putrefacție. Felul în care viața marină aflată la fața locului reușește să distrugă ceea ce în urmă cu mai puțin de o săptămână au fost două persoane și să le retribuie naturii.

Aici este sufletul cărții și aceste descrieri sunt umplute de determinarea autorului de a arăta moartea ca un simplu proces, urât, umilitor și deloc special. Cadavrul nu este pudrat, nu este cosmetizat ci este lăsat în ochii cititorului pentru a putea fi văzut în toată splendoarea lui. Nu este scris doar pentru a șoca, pentru a produce repulsie, ci doar pentru a aminti omului în general că aceasta va fi soarta sa.

În afară de aceasta restul cărții este destul de banală și nu iese în evidență. Sunt demne de remarcat unele reflecții la adresa morții și încercarea de a reconstrui relația dintre cei doi soți. Oferă o perspectivă fascinantă a ideii de iubire, la multă vreme după tinerețea zbuciumată. Ce mai rămâne după? Cum mai pot ține la o persoană care arată așa?

În ceea ce o privește pe Syl, este un personaj evocator prin lipsurile și temerile ei, și printr-o asemănare cu mama ei. Un tablou imperfect, o moștenire a celor doi dispăruți. Chiar dacă autorul la un moment dat realizează că tot ce au lăsat în urmă va dispărea, fiica lor le va purta în gene emoțiile, durerile și resentimentele.

Cartea nu oferă nici măcar o notă de optimism. Nu poți închide cartea având zâmbetul pe buze. Și nici nu cred că acesta era scopul. Ne aduce aminte de natura noastră finită, de efemeritatea vieții și de predispoziția noastră de a dezamăgi. În încercarea de a descrie moartea pur și simplu ca un fapt al existenței, o dezbracă de orice aură specială, de intervenția unei Ființe superioare. Ce să caute un  Dumnezeu lângă un cadavru în putrefacție? Nimic nu se pierde, doar că totul se uită.

Do we need another hero? Eminescu pe toate fețele

Plecând de la faimosul  cântec al Tinei Turner de pe coloana sonoră a filmului Mad Max: beyond thunderdome și de la o recent apărută carte vom vorbi despre Eminescu. Deși nu atât de mult.  Mai mult despre ce nu înseamnă Eminescu. Despre ce a fost făcut de alții Eminescu să fie. Despre umbra și fantoma lui Eminescu, un spectru care a stat deasupra culturii românești din timpul vieții sale și până în fadele noastre zile.

Pentru a nu câștiga concursul poți-spune-numele-Eminescu-în-toate-propozițiile-pe-care-le-scrii, voi spune mai  clar despre ce e vorba. Este vorba despre volumul publicat de către Lucian Boia la editura Humanitas și care tratează tocmai aceasta, mitul…poetului național.

Cultura românească s-a învârtit în jurul lui Eminescu, l-a reinventat pentru a reprezenta cât mai bine durerile și împlinirile veacului (sau spiritul vremii într-un cuvânt). A fost transformat într-un etalon, într-un ideal. Într-o speranță. O îngemănare a tuturor energiilor creatoare românești adunate într-un nume. Oricât de bine ar suna, oricât de profund ar părea și oricât de dornici am fi să ne predăm în mâinile unui asemenea Prometeu în piele de muritor, e prea bine ca să fie adevărat.

Unul din romanele care m-a însoțit din adolescența mea este Dune, o space opera în care personajul principal ajunge la un moment dat să fie transformat literalmente într-un mit. Și cum aceasta ajunge să-l schimbe pe el și felul în care trăiește. Desigur, sunt multe alte teme incluse în acea serie, dar ideea unui om devenit ideal este fascinantă. Și ar merita explorată.

De ce au oamenii nevoie de astfel de exemple? De ce a fost nevoie ca Eminescu să fie urcat pe un piedestal mai sus decât oricare alt autor român? De ce unii oameni cred încă în faptul că el a fost un geniu atât de iluminat încât a precedat teoria relativității, de exemplu? Că a reprezentat un pericol atât de mare pentru Austro-Ungaria încât a fost nevoit să fie lichidat ca urmare a unui complot?

Cred că nu putem trăi fără asemenea personalități. Altfel Hollywood ar da faliment. Și autorii de ficțiune ar muri de foame. Ce s-ar face ei fără un Napoleon, Beethoven sau chiar Jules Verne?  Personalități care datorită unor anumiți factor ajung să transcende propria lor condiție. Să intre în mentalul colectiv. Nu știu câtă lume ar putea măcar să explice în două cuvinte teoria relativității, dar oricine știe posterul acela cu  Einstein scoțând limba. Nu-i așa că e mult mai interesant să știm picanterii despre viața amoroasă a lui Napoleon decât despre victoriile sale militare?

Ne place să vedem oameni care sunt mari, dar suferă ca noi. Și apoi ne plac oamenii care devin în timp niște faruri, niște călăuze. Care pot fi mai buni decât putem fi noi vreodată. Ne putem lăuda cu ei. Putem arăta înspre ei și putem spune că ne curge același sânge în vene. E vorba și despre puțin hubris, o mândrie că și noi avem, și noi putem. Nu neapărat ca individ, dar măcar ca nație. Uite cine a ieșit din rândul nostru. Și nu trebuie el să fie neapărat ultimul.

Eminescu însă a devenit un mit par excellance. O entitate așezată într-o realitate paralelă, demnă de miturile antice. Un arhetip de-a dreptul. Cel puțin așa a fost în timpuri trecute. Când a definit epoci și a fost definit de curente. Am căutat ceva care să ne facă să ne simțim altfel. Altfel decât niște simpli muritori de foame. Poate să ne simțim și altfel decât niște simpli muritori.  De aceea am avut nevoie de Eminescu. Pentru că el a putut să ne ofere o cale dincolo de noi înșine.

Introvertiti din toate tarile…ramaneti pe loc!

Cred ca am trecut de vremea în care shareuitul de articole era necesar. Nimic nu e mai bun și mai util decât o mărturie proprie despre un anumit subiect. Ce poate fi mai postmodern și mai existențialist? Așa că nu văd o altă cale mai ușoară de a vorbi despre acest lucru decât din propria-mi perspectivă, deși poate că unii au mai auzit argumentele acestea. Da, dar nu de la mine. :D

Deci, ce e un introvertit și cu ce se mănâncă? Întrebarea mai bună este cum și răspunsul este în liniște. Trecând peste această glumă nesărată, să înțelegem introvertiții. Acești oameni bizari, și totuși necesari ai societății noastre. Pentru că multe din lucrurile drăguțe fără de care nu putem trăi au fost inventate de asemenea inși.

S-a creat o anumită mitologie și s-au aruncat anumite etichete care probabil sunt prea mult și care ne pictează într-o lumină fadă și nenaturală. Părem niște oameni antisociali, cu nasul pe sus, snobi în mare parte incapabili să ne integrăm în grupuri și incapabili de cel mai simplu contact uman.  Părem niște bolnavi care ar fi bine să fie evitați sau poate tratați ca niște incurabili.

Adevărul este că suntem incurabili. Incurabili îndragostiți de lucruri care depășesc înțelegerea majorității oamenilor. Nu e o pricină de laudă, ci o realitate. Preferăm mai repede tăcerea, contemplația și propriile gânduri decât distracția, râsul și marile aglomerații umane. Asta nu înseamnă că fugim în peșteri 24/7. Neah, orice introvertit serios (sau glumeț) iubește oamenii și să fie în prezența lor. Știe glume bune, când să scoată o ironie subtilă din joben sau când să arunce puțină scânteie pe o poantă ce nu a luat foc în atmosferă.

Vedem lumi ce încă nu apar, visăm vise ce necesită ochelari speciali. Iubim viața, dar o lăsăm să se desfășoare în alt fel decât restul lumii. Nu sperăm să fim înțeleși pentru că uneori nici noi nu ne înțelegem. Dar ne lăsăm purtați pe mările noastre, pe oceanele gândurilor spre locuri dorite.

Apreciem o plimbare în natură, o carte sau film de calitate și cu fler, o conversație la o ceașcă de ceai mai spirituală. Nu ne luați de nebuni sau nefericiți. Nu suntem nici una, nici alta. Respirăm și noi lumea în ritmul nostru și ne place. Nu ne îndoim în categorii ce ne sunt străine. Lăsați-ne să trăim cum știm noi și în urma noastră vor răsări lucruri pe care nu știați că le doriți.

Poate că m-am lăsat și eu purtat de o efervescență a momentului, dar e bine. Așa poate veți vedea cu alți ochi pe tovarășii voștri introvertiți. Nu împungeți, căci nu iese aer, ci liniște. Lăsați-ne să plutim în felul nostru. Știm cum să ne întoarcem și știm cum să fim de folos lumii. Pe limba noastră.

Despre forme, standarde și inimi

Oare să pară o întrebare inutilă sau nepotrivită? Sau prea bună ca să poată fi răspunsă? Cât de mult ne pasă de formă și cât de puțin de fond. Dacă aș fi fost un ziarist de renume mondial acum mi s-ar putea imputa repetitivitatea. Da, am discutat mai demult despre sticle și esențe. Doar că acum nu privesc problema dintr-o perspectivă metafizică, ci pur…carnală.

Cum ne uităm unii la alții și la noi înșine? Poate puțin ipocritc? Poate mai mult? Fiii cum vrei tu, nimeni nu te va desconsidera! Ești perfect așa cum ești. Și totuși lumea e plină de oameni triști și frustrați cărora oglinda le este dușman declarat.  Oameni care se privesc în oglindă necontenit sperând că în cele din urmă se va așeza acea imagine mentală pe care o au în minte. Și care de multe ori rămâne doar acolo.

Ca și o persoană așezată în spectrul celor ce par condamnați la priviri cu jind în fața oglinzii, nu pot spune neapărat că mă plâng, deși nu sunt mulțumit de situație. S-ar putea chiar spune că atâta vreme cât există soluții nu poți să pari prea dezamăgit. Și în plus, ai toată lumea care îți spune că nu e nevoie să fii alfel. Poți fii puțin mai rotund (teoretic e un motiv de mândrie, având în vedere că vechii greci vedeau în sferă perfecțiunea absolută), poți fi mai pierdut în haine, poți să ai nasul mai pavilionar, poți să ai cearcăne la ochi, poți să ai tot ce vrei tu. Trăim într-o lume politically correct, așa că te luăm în brațe.

Și ce poate face un om când își dă seama că aceste declarații sunt în general bazaconii? Poate termenul e dur, dar în general cam așa e. Avem un standard chiar dacă nu-l strigăm, ci doar îl șoptim în buze întredeschise. Și dacă nu ajungi acolo, ești privit ca fiind puțin diferit. Nici nu mă refer la persoanele care găsesc motiv de batjocură în oamenii ce nu se încadrează în acest virtual pat al lui Procust. 

Într-un fel s-ar putea înțelege. Tot ce e străin intrigă și sperie. Ne face să ne simțim incomfortabil. Dar asta nu înseamnă că ar trebui privit cu coada ochiului și comentat. Pentru că pentru multă lume, felul în care arată înseamnă mult, după cum tocmai am înțeles.  Și dacă îl lovești tocmai în acest călcâi al lui Ahile, toată lumea lui se prăbușește.

Și atunci? Atunci, ar fi bine ca întradevăr să ascultăm dincolo de niște clișee obosite și repetate ad nauseam. E ceva bun în ele totuși. Acceptă și încurajează. A trece dincolo de ceea ce ți se pare neobișnuit sau poate chiar rizibil e un pas. Arată că ești om matur și nu un copil de clasa întâi care râde de orice deget ridicat. Și încurajează. Sunt unele lucruri care prin voință pot fi corectate. Însă, e nevoie de un apel la forul interior propriu și la al celeilalte persoane, pe care probabil o consideri prieten. Fii împreună cu el. Va fi o experiență nouă și diferită. Și dacă nu se poate face nimic, dacă genetica a modelat trupul în așa fel încât să pară incomod, nu mai e nevoie ca și tu să fi cineva care observă.

Până la urmă unde începe omul și unde se termină? Am putea avea o dezbatere legată de însăși natura sa. Grecii spun că omul e trup și suflet. Evreii spun că omul însăși este sufletul. Așa că tot ceea ce e omul îl modelează în societate și pentru societate. Dar uneori uităm să vedem dincolo de ceea ce ne atrage privirea. Uneori, chiar și profeții se înșeală. În timpuri vechi Samuel vedea ca împărat al Israelului doar pe un viteaz având o înălțime dominatoare și o mână ce putea scoate sabia.  Dar e mustrat spunându-i-se că  Dumnezeu privește la inimă, nu la înfățișare. De aceea, înțelege omul mai profund.  Și poate că aici e un domeniu în care am putea să încercăm să imităm și noi înțeleptciunea divină.

De ce e bine să stai la București?

S-ar putea ca această postare să ofenseze pe unele persoane. Pe cei care sunt din București sau pe aceia care au o viziune romanțată asupra capitalei țării noastre. Dar, adevărul este că nu-i chiar așa. Fără să mai ne învărtim în jurul cozii, Bucureștiul nu e cel mai superb oraș din lume. Sau măcar din România. Ar fi alegeri mai bune din punct de vedere artistic, cultural sau economic. Dar, curenții istoriei au curs pe Dâmbovița așa că ne mulțumim cu ce avem.

Și totuși Bucureștiul este un oraș mare, îngrămădit, murdar și în general neprimitor. Centrul arată cât de cât bine și îngrijit. Deși uneori prea dichisit. (uneori, ce e mult strică) Ar trebui să se accentueze mai repede clădirile frumoase, mirosul de belle epoque, aroma aceea de vechi, oriental îmbinat cu occidental. Aici are șanse Bucureștiul să aibă un loc de frunte. Nu avem atâtea orașe care să poată împlini acest melanj.

Dar nu acesta este subiectul aici. Desigur, e vorba și despre nedorința de a locui în acest oraș. Dar mai mult despre motivele pentru care ar fi bine să stai aici. De ce? De centru, ar fi răspunsul cel mai simplu și evident. De fapt, toată această postare e inspidă și evidentă din primele rânduri. Dar zilele astea am ajuns la concluzia aceasta. 

Dacă vreau pot merge la un târg de carte unde să pot vedea marile celebrități literare la doi pași și să cumperi cărți proaspăt apărute. Pot să merg la o conferință la Ateneu și să îl asculți pe  Patapievici și pe un filosof francez discutând problemele zilei. Sau poți vedea un autor pe care îl prețuiești în carne și oase și să speri să-i obții autograful. De muzică bună ce să mai zic? Ateneu, Sala Radio, zeci de alte evenimente la care poți participa.

Și până la urmă care a fost scopul acestui post?  Poate să prezint toate oportunitățile care sunt puse în fața celui care este dornic să guste cultura înaltă. Sau poate doar să mă laud că pot ajunge acolo. Nu știu, parcă de data asta am fost cam prea bucureștean. :D

Pacea care nu mai vine...

E greu să stai liniștit în mijlocul unor asemenea știri. Să îți ții capul pe umeri, să mai ai încă impresia că totul se desfășoară încă bine. Că avem de toate. Adevărul este că, din păcate, timpul bun, de pace și respirație istorică început poate din anii 90 se cam apropie de încheiere. Istoria întotdeauna alternează între aceste două coordonate, pacea fiind frântă de această constantă a spiritului uman, violența.

Orice persoană care citește asemenea știri nu poate rămâne impasibilă. Când zeci de persoane își găsesc finalul într-un mod atât de tragic într-o noapte pe care nu puteau să o vadă decât o simplă noapte de vineri. (poate unii în glumă și-au amintit că e vineri 13) Dar gluma nu a apucat să fie degustată până la capăt. În acea zi întradevăr s-a întâmplat ceva catastrofal. Au murit oameni.

Românii inimoși cred că vor dezvolta o anumită teamă, un complex legat de serile de vineri. Deja în așa scurt timp să fie martore la atâtea morți. Ți-e și teamă să te gândești dacă săptămâna viitoare se mai poate întâmpla ceva asemănător. Și cumva tind să vreau să-l contrazic pe Stalin cu faimoasa lui vorbă cinică: o moarte e o tragedie, o mie de morți, o statistică. Deși de la un timp moartea ne desensibilizează, contează și cine face numărătoarea. Care părinte, frate, prieten ține creionul în mână.

În fața unor asemenea acte nu se poate reacționa decât într-un fel. Prin ajutor. Spuneam că rasa umană este înclinată spre violență, spre cruzime și spre demonstrarea unui punct de vedere, chiar dacă acela necesită moartea a peste 140 de persoane. E plata în ramburs a unor alte acțiuni. Karma via Kalașnikov. Și mai sunt unele persoane care consideră că vorbele lui Isus sunt expirate. (Dacă cineva te lovește peste obraz, întoarce-l și pe celălalt, Matei 5:39) Așa că ne vom mai trezi cu arme, morți și breaking news și în anii ce vor urma.

Cred că din păcate am trecut de stadiul de martori șocați. În care stăm, ne oprim în loc și pur și simplu plângem. Lăcrimăm pentru suferință. Nu să simțim imediat nevoia să postăm ce ar trebui să ne doară. Ci să privim înspre inima noastră și să o lăsăm să fie inimă. Să mai știe să plângă și fără hashtag. Ne mor frații de carne și noi nu putem decât să dăm un like. Hai să învățăm să mai fim oameni până nu ne înghit de tot mașinile…

Și să uităm măcar odată numărătorile, statisticile și analizele. Un incendiu acolo, un cutremur dincolo, atentate în centrul lumii… Ajungem chiar să ne bucurăm de astfel de evenimente. De parcă am avea dreptul să o facem. Cu toate că aceste lucruri indică spre ceva, nu ar trebui să păstrăm liste alfabetice și să le fluturăm de fiecare dată când avem ocazia. Ne bucurăm pe seama suferinței altora. (deși chiar Isus spune de mai multe ori dar sfârșitul nu va fi atunci…)       

 

Ce putem face? Acum când vor începe tiradele, când neobosiții vor striga din nou că religia este rea, spală pe creier și pune arme în mâinile copiilor ce putem face? Să arătăm că nu este așa. Că vina este a celor puțini care vor totul. Că religia curată vindecă, scoate puroiul și împacă oamenii. Că îmbrățișează. Că se pătează de sânge și că îl donează dacă este nevoie. Că ea face transplant de inimă, pentru că în interiorul ei bate inima unui Dumnezeu ce își vede copiii uciși în cinstea unor idealuri pervertite.

Este timpul să facem ceva. Atâta vreme cât mai spunem că suntem urmașii Tâmplarului, e timpul să ne aducem aminte că avem de făcut ceva cu lumea asta. Avem de spus un mesaj. Că pacea vine, dar nu aici. Că va fi bine, dar nu aici. E timpul să o facem acum, căci mâine s-ar putea ca nebunia să ne apară în pragul casei și degeaba sărim în fața gloanțelor eroic. Oameni ne vor aplauda ca pe niște bravi soldați necunoscuți. În loc să plângă niște prieteni ce și-au dat viața pentru frații lor.

Recenzie-Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul

 Orice autor poate avea o carte mai slabă, o carte care să nu-ţi ofere aceeaşi plăcere a lecturii. Chiar şi cei mai cunoscuţi şi abili scriitori nu reuşesc întotdeauna capodopere. Tuşele literare sunt mai subţiri, dar rămâne ceva în urmă şi mintea poate fi lăsată cu unele întrebări interesante, chiar dacă nu la aceeaşi magnitudine. Pentru mine, nici chiar Asimov sau Frank Herbert nu au reuşit să pună înaintea cititorului cărţi la nivelul Dune sau trilogia Fundaţiei.   

  Dar aici vorbim despre Philip K Dick şi cartea sa tradusă în română evident la editura Nemira. O secundă ţin să o răpesc pentru a menţiona felul potrivit în care s-a tradus titlul, destul de complex pentru limba noastră. Am alergie la titluri traduse pe lângă şi Flow my tears, the policeman said, ar fi putut fi o provocare, dar Nemira a reuşit să treacă peste cu brio.

Subiectul cărţii se potriveşte în canonul autorului. O supercelebritate tv se trezeşte într-o zi că este invizibil, nerecunoscut de nimeni, cu toate că doar ieri avusese o audienţă de milioane de telespectatori.  De aici va porni o poveste încălcită, apăsătoare printr-un viitor totalitar şi lipsit de cea mai mică şansă de normalitate.

Comparativ cu alte cărţi ale lui Dick, aceasta nu a reuşit să mă impresioneze la acelaşi nivel. Se pot găsi teme preferate ale autorului (paranoia, birocraţia, controlul statal) dar e ceva care lipseşte. Nu aş putea spune ce, dar nu e acolo. În plus personajele nu sunt deloc agreabile, începând cu protagonistul şi până la cele secundare. Alegerile lor sunt greşite de multe ori, nu au un îndreptar moral şi asta îi face să se mănânce între ei a la Joker din The Dark Knight.

Nu ştiu cât de multe învaţă Taverner la finalul poveştii. Recunosc, mă aşteptam la un alt final (cine a citit îşi poate da seama) mai ales atunci când Buckmann înşiruie soarta viitoare a inculpatului. Schimbarea a fost binevenită şi într-un fel oferă o finalitate poveştii. Dick nu este cunoscut neapărat pentru poveşti cu final fericit şi de aceea a fost puţin neaşteptat. Privind însă romanul în ansamblu, trebuie recunoscut că un astfel de final era necesar.

  După ce am stat puţin şi am încercat să înţeleg unde voia să ajungă Dick, pot spune că mi-am dat un răspuns. În roman, ca în altele opere ale sale, el prezintă ceea ce face cu atâta maiestrie: oameni stricaţi, defecţi. Acel viitor nu poate oferi nicio împăcare, nicio şansă la o viaţă bună. O anume tuşă nihilistă se resimte în toate operele sale şi disperarea de multe ori este la ea acasă. Două momente sunt excelente din punct de vedere literar în carte. Într-unul, una din personajele pe care Taverner le întâlneşte îşi prezintă ideile sale despre relaţii şi finalitatea lor. Celălalt este penultimul capitol, scris simplu, dar de impact. Şi prezintă ceea ce cred eu este durerea principală a acelor oameni: singurătatea.

Lumea creionată este de asemenea un plus. Citind cartea simţi o apăsare, un sentiment de beznă. Nimic nu este luminos, fericirea este de-o clipă şi totul pare să se întoarcă împotriva ta. Personajele sunt pierdute, nu înţeleg nimic şi speranţele lor sunt năruite într-o clipă, asta dacă nu sunt exploatate de către alţii. În această mare de întuneric însă, autorul lasă să se strecoare o rază de speranţă. Vaza dovedeşte că se poate obţine şi ceva bun de la viaţă. (cine citeşte să înţeleagă)

Aş recomanda cartea altcuiva? Nu ştiu exact. Nu cred. Trebuie să ai un stomac tare ca să treci prin ea, mai ales datorită unor comportamente ale personajelor care sunt total neortodoxe şi care ar convinge pe mulţi să renunţe. Dacă vrei să citeşti Philip K Dick, poţi încerca unele din cărţile sale mai renumite şi care pot fi mult mai satisfăcătoare. În cele din urmă, putem doar să privim spre viitor şi să ne gândim dacă Nemira va mai publica din cărţile autorului, mai ales în primă ediţie cum a fost această carte. 

Tu pe ce lume trăieşti?

Un lucru fascinant despre fiinţa umană sunt capetele ei. Deşi pot părea nişte dezavantaje ele sunt în acelaşi timp şi sursă de introspecţie. Din natura noastră, nu ştim tot. Ceea ce ştim suferă şi la un moment dat poate fi pierdut. Informaţii şi amintiri, intelect şi afect. Suntem fragili şi de multe ori nu ne dăm seama de acest lucru. Nu putem cuprinde întreaga ţesătură a timpului şi a spaţiului deşi încercăm să-i dăm de capăt încă de prima dată de când am ieşit din peştera lui Platon.

Un atribut interesant al omului este abilitatea sa de a se renaşte, de a se reinventa. Ca o plantă bine îngrijită, omul este mutat dintr-un loc întraltul şi se adaptează. Dar la început trebuie să fi fost o sămânţă, un ou din care să fi ieşit trestia gânditoare, omul. Şi atunci când omul acţionează o face în urma unor impulsuri, unele născute altele crescute. De multe ori nu realizăm acest lucru. Şi de fapt toată lumea funcţionează pe acest sistem simplu. În spate există o idee, o înşiruire care ne conduce reacţiile. Un ideal sau o ideologie. 

Poate simţi acest lucru cel mai bine când nu eşti la locul tău. Când simţi că ceea ce se face în jurul tău e incorect pentru tine. Se aprinde un beculeţ în minte care te face să reacţionezi chiar dacă doar la un nivel mental. De acolo, pornind metodic poţi ajunge la esenţa fiinţei tale. 

De fapt este vorba despre aşa ceva? Direcţia în care se îndreaptă acţiunile noastre este mânată de ceva? De o conştiinţă poate, de o putere din afară? Sau sunt pur şi simplu instincte animalice ambalate şi parfumate pentru un cadru societal organizat? Contează că există. Un aparat mental care te anunţă despre calea pe care să o iei şi îţi oferă o identitate. De multe ori se manifestă tocmai în momentul în care există diferenţe. Sunt român. sunt creştin, sunt vegetarian...lista continuă.  

Trăim într-o lume care din ce în ce devine tot mai uniformă şi mai însingurată. Deşi pare neaşteptat, aceste procese se răsfrâng cu putere asupra omului. Şi calea de întoarcere s-a pierdut cu mult timp înainte. Cultura şi-a stabilit direcţia de mers şi de dat înapoi nu mai ştie. Omul singur poate lupta contra curentului. Se îneacă sau rămâne deasupra, esenţială este înţelegerea de sine şi mai ales căutarea. De multe ori drumul poate fi mai darnic decât destinaţia.

Între Game of thrones şi Matei capitolul 25

Pentru acele persoane care nu ştiu sau nu au fost destul de rapide pentru a deschide un site ce conţine Scriptura, Matei 25 este capitolul în care Isus face o serie de remarci legate de atitudinea creştinului faţă de persoanele în nevoie.

Închizând această paranteză estetică, să trecem la subiect. Europa este pe fagaşul schimbării. După alţii pe făraş chiar, aşteptându-se la o prăbuşirea culturală, religioasă şi politică datorită unui eveniment aparent neaşteptat: apariţia pe continent a unei mulţimi nenumărate (pun intended) de locuitori izgoniţi din teritoriile lor natale. Lucru normal, un asemenea eveniment stârneşte controverse. Nu toată lumea ar reacţiona pozitiv când ar vedea proprietatea invadată de străini. (cu sensul de persoane din afara familiei) Darămite un întreg continent tranzitat de diferiţi. (în engleză ar fi mers un joc de cuvinte, alien având o rezonanţă multiplă.)

Şi totuşi ce ne facem cu oamenii aceştia? Au venit să ne mănânce pâinea, nu-i aşa? Şi pe deasupra ei nu se vor integra. O să-şi facă moschei, o să ardă Biblii şi o să hăcuiască pe oricine nu se va supune cuvintelor Profetului. Sau mai rău în vreo 2-3 generaţii ne vor depăşi numeric. Vor deveni stăpâni peste un continent pustiu şi-l vor remodela după chipul şi asemănarea Semilunei. Mai ales că până şi acum fac ravagii pe unde trec. Aruncă mâncare, când ajung în oraşe sparg maşini şi se iau de femeile care nu sunt îmbrăcate după perceptele propriei religii.

Nu am făcut decât să repet ceea ce de câteva zile apar tot mai frecvent în ziare, la televiziuni şi pe reţelele de socializare. E adevărat? E propagandă? Fiecare şi-a ales deja o tabără şi susţine vehement că are adevărul. Câteva lucruri sunt adevărate. Primul este motivul pentru care au ajuns aici. Dincolo, e război, şi dincolo de teorii conspiraţioniste, Occidentul s-ar putea regăsi pe lista celor care întreţin starea de instabilitate din zonă. Şi după aceea te miri că vin la tine acasă şi vrei să plece înapoi. Al doilea lucru clar este că refugiaţii/imigranţii/dezrădăcinaţii sunt aici. Şi pătrunderea lor nu se va opri în curând. Ce e de făcut?

Cred că a ne păstra mintea limpede e cel mai important. Europa nu era strălucită nici înainte. Situaţiile tensionate sunt ocazii de aur pentru gesturi regretabile. Perioadele de criză sunt pepiniere pentru puteri carismatice şi autoritare. Butoiul cu pulbere a Balcanilor din secolul XX s-a mărit cumva peste tot continentul. Maşinaţiunile politice din trecut au repercursiuni asupra momentului actual şi ne ating pe fiecare în parte.

Cea mai rapidă referinţă la titlul seriei de cărţi menţionate în titlul duce cu gândul la ceva tragic şi impersonal. Aşa e în politică, aşa e în istorie. Nu trăim în lumea Disney şi puterea face legea. Aşa se va întâmpla până la sfârşitul vremurilor. Important însă poate fi atitudinea omului. Dacă ne gândim la o altă serie celebră, Fundaţia lui Asimov, avem portretul istoriei care este descifrată înainte de vreme prin formule matematice. Totul se petrece la nivel macro. La nivel personal, nimeni nu poate interveni.

Şi aici omul poate schimba istoria. Nu în stil mare. Nu în stil V for vendetta. Ci schimbând istoria unui om poate. Arătând că omul poate fi şi bun. Că omul poate să vadă într-un alt om nu un pericol, o ameninţare, un parazit, ci un alt om. Poate ei vor să ne cucerească prin forţă sau prin număr. Poate noi putem încerca să-i cucerim prin compasiune.

Drepturi nedrepte

Privind pe larg spectrul existenţei umane, o persoană poate ajunge la o concluzie simplă  şi cumva aparent evidentă: există multe lucruri nedrepte în lume. Depinde bineînţeles şi de instrumentele cu care se măsoară această influenţă, fiecare om având un anumit set de reguli. În mare însă, este clar că viaţa ne este brăzdată de lucruri care par scoase din tiparul a ceea ce credem a fi normal.

Printre aceste norme strâmbe, am descoperit un fascinant şi dezamăgitor adevăr care este aplicabil la diferite nivele ale speranţei noastre: unii au ceva special şi îşi bat joc de el, iar alţii ar putea face lucruri frumoase, dar nu au posibilitatea. Aşa ar suna această axiomă emoţională pe care o putem aşeza în dreptul relaţiilor interumane cu uşurinţă. 

Şi privind în jurul nostru, nu-i aşa că recunoaştem această palidă reprezentare a evenimentelor? Când oameni care sunt capabili aleg să-şi irosească energia creatoare întreprinzând acţiuni ale căror scop ultim nu va fi unul benefic ci mai degrabă distructiv. Când nu primează mila, ci interesul. Când cineva are o relaţie specială, însă alege să dea cu piciorul, să producă suferinţă şi să dezamăgească. 

În acelaşi timp, oamenii care vor să facă ceva, care manifestă pofta de a răsturna tot ce poate fi răsturnat şi nu corespunde unei viziuni strâmbe. Aceştia sunt împiedicaţi, ignoraţi, scuipaţi şi asfixiaţi de strigătul unei lumi ce se complace într-o realitate hâdă, dar care îi lasă să se simtă bine. Măcar atât să aibă şi ei. Sunt oameni care sunt capabili de bine, dar nu pot atinge viaţa persoanelor care au nevoie de ea. Din diferite motive care îi clasează pe locul doi. Şi astfel, nu poate fi vorba de fericire în dreptul niciunei dintre aceste două categorii. 

Ce e mai tragic? Lucrurile acestea nu se vor schimba. Niciodată. Natura omului va rămâne aceeaşi şi va continua să meargă pe acelaşi calapod. Şi făcând astfel, cei ce au ceva special îl batjocoresc, iar cei ce ar putea face ceva, nu au şansa. Uneori însă, în întuneric, mai există şi mici lumini şi speranţe. Poate prea puţine şi prea departe....

Recenzie-Chira Chiralina, Panait Istrati

De ce oare nu am reuşit să îmi aşez ochii peste vreo care a sus numitului Panait Istrati? Îmi pun sincer această întrebare aflat încă sub influenţa cărţii pe care am citit-o şi pe care aţi văzut-o în titlu. Şi da, după cum am scris deja, mi-a lăsat întradevăr o impresie pozitivă. Volumul pe care l-am citit a fost publicat anul trecut de către editura Humanitas, într-o ediţie de excepţie.Deşi aş putea menţiona o mică supărare legată de aparatul critic, existent, dar nedesăvârşit. În unele locuri, în care cuvintele au uitat să mai iasă din cărţile de istorie şi şi-au pierdut uzul cotidian, aş fi preferat o notă de subsol care să lumineze puţin cititorul. În rest, numai de bine!

Nu ştiu cum aş clasa această nuvelă, această operă pentru că nu îşi găseşte uşor locul în clasificarea mea. La început am crezut că va fi un roman de atmosferă, (oare ar fi trebuit înainte să fi spus cum împart eu cărţile? Poate) şi întradevăr are succes în această privinţă. Dar de la un punct, dacă priveşti mai în profunzime îţi dai seama că într-un mod specific oriental începe să arunce pastile de filosofie împachetate în scenarii de viaţă. Apoi, tot pe nesimţite te trezeşti fascinat de soarta personajelor şi de căutările lor care vor începe pe plaiurile sălbatice ale încă turcizatei Brăila şi se vor opri în arşiţa Anatoliei sau la porţile bătrânului Damasc.

Nu m-aş fi gândit niciodată la o parte a României ca fiind capabilă să îşi potrivească înfăţişarea cu un tărâm de poveste, scornit de Şeherezada, dar această impresie mi-a rămas întipărită. Ca roman de atmosferă e fascinant. Te simţi cu adevărat luat de mână şi lăsat în secolul XVIII în ţinutul Brăilei, intrând în case în care fumul narghilelelor ascunde secrete şi poveşti pline de plăcere şi suferinţă. Nu poţi decât să te minunezi de perdeaua aşezată geografic peste acel loc şi care îi impune o perenitate şi o oprire într-un timp în care istoria şi legenda se ţin de mână. Frumuseţe, galbeni, dansuri exotice, răzbunare, trădare, pierdere, disperare, Dunăre, Bosfor, prieteni şi deziluzie, ingredientele unei lumi ce s-a pierdut pe sine şi care a purtat atâtea suflete în experienţe de lacrimi sau dezmăţ,

Istrati însă nu se mulţumeşte doar să picteze un tablou misterios şi exotic al Levantului. Prin personajele şi situaţiile pe care le întâmpină, aceştia ajung să dezbată sensul vieţii şi natura de multe ori răuvoitoare a omului. Cum poate avea un om speranţă atunci când toţi cei ce îţi întind o mână după aia ajung să se folosească de tine? Aceasta este doar una dintre întrebările care pot fi puse la o analiză mai atentă.  În acelaşi timp sunt tratate diferite concepţii despre viaţă şi felul în care este ea rânduită de Dumnezeu, de om sau de soartă. 

Ceea ce trebuie să recunosc este că e nevoie de o nouă lectură. O călătorie cu trenul nu este cel mai bun mediu în care să citeşti o carte care te provoacă şi îţi propune o asemenea paletă largă de locaţii, atât ale mitului, cât şi ale sufletului. S-ar putea ca după ce o voi reciti să mai postez o altă concluzie. Momentan, recomand cartea şi îndemn la o imersiune completă în povestirea românească a Şeherezadei.

Despre speranţa egoistă

Un lucru fascinant despre existenţa umană este tocmai ideea aceasta de durere.  Este un aspect care însoţeşte fiecare om şi cel puţin odată în viaţă este simţit la un anumit nivel sau altul. Şi aici nu mă refer neapărat la durerea fizică ce poate fi cauzată de o mână ruptă sau muşcătură de câine.  Ceea ce caut eu să scot în evidenţă îşi are originea în interior.  Poate fi numită mai repede durere sufletească. O nelinişte, o angoasă, un tumult, o dorinţă sau o speranţă care nu îţi dă pace şi creează un anume discomofort. Şi am ales să o numesc general durere pentru că îmi este mai uşor, şi pentru că eu sunt autorul şi îmi permit asta.

Revenind la  acest subiect însă, nu poţi rămâne indiferent chiar şi prin simplul fapt că apelează la o memorie anterioară, şi cumva înţelegi la ce mă refer. Durerea aceasta are o tainică legătură de prietenie cu speranţa. Speranţa ne înalţă, ne face să trecem peste greutăţi şi dincolo de realitatea imediată. De multe ori însă, are efectul aproape al unei otrăvi. Nu există disperare adevărată fără speranţă, spune personajul  Bane din filmul The Dark Knight Rises şi tind să îi dau dreptate.  Pentru că întotdeauna va fi acel dar dacă din interior care nu îţi dă pace. Şi atunci în loc să stabileşti noi ţinte, rămâi fixat într-o speranţă care te fierbe.   

        

Dar o anumită dimensiune aş vrea să expun aici şi să o las ca material de gândire: până unde, totuşi? Postarea are titlul durerea egoistă. Ca fiinţe umane vedem universul învârtindu-se în jurul nostru şi cu greu am putea crede altcumva. Cei care ar încerca să ne explice acest mic adevăr ar putea suferi focurile unei sufocante inchiziţii verbale. Avem tot dreptul să primim ce vrem, fie acest dat în orice domeniu al vieţii noastre. Şi ne construim întreaga viaţă pe baza acestei filosofii. Spun că e în întregime greşită? Nu cred. Am ajuns recent la concluzia că dorinţa este necesară existenţei umane. Altfel, toată viaţa s-ar croi după mersul unei corăbii fără cârmă şi fără pânze. E nevoie să doreşti ceva mai bun pentru tine şi cercul tău de persoane apropiate. Nu e nimic rău în asta.

Problema simt că vine în momentul în care faci literă de evanghelie din acea dorinţă. Gândirea noastră de multe ori nu trece dincolo de momentul prezent şi de coordonatele actuale. Planul nostru este perfect şi direcţia aceasta este singura bună. Chiar dacă există prea puţine indicatoare ce îndreaptă înspre acolo. Dar ne încăpăţânăm să mergem înainte luptând contra vântului. Dacă persoana este credincioasă va ajunge să-L implice pe Dumnezeu în lupta sa şi mai apoi să-L facă răspunzător pentru un eşec al viziunii sale.

Cum putem să ne dăm seama de momentul în care ceea ce dorim şi pentru care ne luptăm devine doar dorinţă egoistă? Într-o postare anterioară am definit fericirea ca actul de a putea împărţi binele altora şi în acelaşi timp a câştiga o reacţie interioară pozitivă ca urmare a acestui fapt. Poate şi dorinţa iniţială a fost întovărăşită de acest îndemn. Între timp însă a adus doar întristare, poate lacrimi şi vorbe tăioase adresate altora, împreună cu o fixaţie asupra unui obiectiv care e irealizabil. Jay  Gatsby a trăit această dramă în cartea lui F. Scott  Fitzgerald sperând să primească ceva ce a pierdut demult şi această obsesie l-a pus în faţa unei situaţii nefericite. Punctul acesta depinde. Fiecare om şi-l poate şti.  Fiecare om îşi poate da seama când prea mult e prea mult. Când fuge spre deşert în căutarea apei. Când roata începe să se învârtă în gol.

Şi e greu să spui nu mai vreau. Să  o iei pe un alt drum. Chiar dacă într-un fel înţelegi că dorinţa ta nu va mai face bine şi nu va mai avea un impact pozitiv. Dar ceea ce ne face pe noi oamenii aşa impresionanţi este această capacitate de a ne ridica. De a ne reinventa. Oameni care au pierdut tot, care şi-au ratat vieţile în căutarea a ceva mai bun, au putut să pună punct. Şi să o ia de la capăt. Totul stă la latitudinea celui care se află în acea poziţie.

Şi atunci, să renunţăm să sperăm? Ar fi cel mai aseptic răspuns şi cel mai lipsit de durere. Eliminăm cu totul problema. Nu mi-ar trece prin minte aşa ceva. Viaţa noastră nu e o viaţă uşoară, plină de dulcegării şi într-un fel e mai bine aşa. Fără momente grele nu am putea şti ce e bine şi ce e rău. Nu putem învăţa ce preţ are cu adevărat viaţa şi clipa. Speranţa a alimentat omenirea de atâtea ori şi a adus cele mai bune realizări. Atât la nivel global cât şi personal. Nu durerea trebuie eliminată, ci limita ei trebuie impusă. Dincolo de limită devine dăunătoare. În limite pure, poate produce lucruri minunate.

Poţi să fii fericit?

În urmă cu câţiva ani, într-o seară mă plimbam singur în campusul de la Cernica şi mă gândeam. Era obiceiul meu de a-mi goli mintea şi de a mă raporta la problemele zilnice. Unul dintre profesori mă întâlneşte şi cumva de nicăieri îmi pune o întrebare: Eşti fericit? Deşi realitatea momentului era alta, răspund că da, tocmai pentru a scăpa de un rechizitoriu ulterior. Şi apoi am rămas singur ca să mă gândesc la planurile mele.

Mi-a rămas în minte acest episod şi l-am mai folosit ca unitate de măsură a unor perioade din viaţă. Şi am stat de multe ori să mă gândesc la acest lucru, fericirea. Toată lumea caută fericirea, fie că recunosc, fie că nu.  Şi ceea ce este interesant este că nu este atât de uşor de găsit. Uneori, e uşor de confundat. O bucurie, o euforie de moment poate avea masca fericirii însă nu ştiu cât de mult s-ar califica. Mai există şi acel mit conform căruia cei mai fericiţi sunt şi cei care aleg să nu îşi dezvolte mult capacităţile cerebrale. Tind să nu-l cred în întregime, deşi fiecare mit are un sâmbure de adevăr.

Atunci ce-ar putea fi fericirea? Am putea să o înţelegem, să o definim şi cred că cel mai important să o gustăm? Oricât de fascinant sună posibilităţile unei dezbateri abstracte şi profund metafizice, realitatea este că vieţuirea ne e mai aproape de piele. Aşa că e mai de dorit decât un manual despre cum să poţi zâmbi fără să rânjeşti.

În explorarea de până acum a realităţilor cotidiene pot întrevedea două fericiri. (reale) Una este supranaturală, sau metafizică. Şi aici văd eu un rol important pe care îl joacă religia, credinţa în viaţa omului. Relaţia cu Dumnezeu şi toate coordonatele unui homo religiosus pot aduce ceva în plus în viaţa unui om. Desigur, aici poate interveni o lungă dezbatere despre religie, însă nu e locul aici. Ceea ce este cert este că poate exista aşa ceva. C. S. Lewis cred că rămâne faimos pentru conceptul de Bucurie pe care l-a expus în cartea sa Surprins de bucurie (recomand călduros!) şi care spunea că Dumnezeu ne lasă mici bucăţi de fericire în lumea asta păcătoasă pentru a ne bucura de ele. Şi ele se simt cumva străine şi plăcute.

Dar vreau acum să mă rezum, la cealaltă latură, fericirea naturală, să-i zicem, de dragul simetriei. Cum poate un om să fie fericit? Căutăm fericirea şi găsim de multe ori deziluzie. Ne putem toate speranţele într-un om, şi se întâmplă ca oamenii să înşele, să nu fie ceea ce aşteptăm. Luptăm pentru idealuri, vise şi viziuni utopice. Unele se frâng, eşuează, se transformă în ceva total diferit. Eşecul pare să survină şi din aceste încercări de a obţine fericirea.

Fericirea, poate, se găseşte când noi suntem cei care oferim, nu căutăm să primim totul. Ne punem pe noi în situaţia de a da fericire altora, nu de a fugi după fericire. Şi parcă mă contrazic cu ceea ce am scris mai sus, dar nu este aşa. Nu în totalitate. Dacă vom face asta, ne vom lega de ceva. O persoană, un vis, o speranţă. Şi uneori acele proiecte pot să devine nefericiri pentru noi, să ne aducă într-o stare mai joasă decât înainte. Atunci, trebuie să învăţăm că fericirea nu vin gratis, are un cost. Şi că uneori putem pierde încercând să facem binele şi să oferim noi fericirea. 

Dar să privim partea pozitivă. Fericirea cred că poate avea un sinonim parţial în împlinire, în mulţumirea realizării. Când ştii că altcineva o duce mai bine pentru că tu ai depus un efort, nu poţi ca tu să nu fii fericit. Lumea asta e cuprinsă de o depresie cronică şi tristeţea este împărăteasă. Însă trebuie să fie şi cineva care să spună că fericirea n-a murit şi încă poate fi descoperită. Fericirea vine din bine şi se înmulţeşte pe măsură ce este împărţită. Un paradox matematic, dar o realitate palpabilă. Trebuie doar să vrei.

Alte Americi

Probabil că ar trebui să aştept până la o răcire a tuturor opiniilor, la o calmare a spiritelor entuziasmate, însă subiectul zilei nu poate scăpa nemenţionat. A reuşit să aducă SUA în atenţia lumii a nu ştiu câta oară într-un interval scurt de timp. A arătat că America nu mai e aceeaşi Americă pe care ne-am obişnuit să o vedem. Schimbarea există, deşi unii o percep în bine, unii în rău. Acceptarea căsătoriilor homosexuale a fost un pas, normal şi inevitabil în lupta pentru câştigarea drepturilor civile pentru acea minoritate. Victoria a fost consemnată în toate mediile online şi a fost cumva exploatată şi de creierele din spatele Facebook ce au direcţionat campania de rainbow-profile a milioane de utilizatori. A fost zdrobitor din toate punctele de vedere şi se pare că de acum încolo lumea a devenit un loc mai bun.

S-a observat însă şi o diviziune clară, profundă şi de netrecut în cadrul societăţii americane. Una, jubilantă, progresistă a salutat cu bucurie această schimbare. O altă parte, tradiţionalistă, conservatoare şi văzută ca retrogradă a criticat vehement şi a deplâns noua stare de lucruri.  Creştinii americani, indiferent de denominaţiune şi-au spus oful lor, unii mergând până acolo încât să tragă un semnal de alarmă zărind vizionar o persecuţie ce urmează a se pogorî asupra celor care nu sunt politically corect. Cu toate acestea, îndemnul la calm şi toleranţă a răsunat mai puternic şi declaraţiile publicate oficial au purtat acest mesaj de liniştire. Ceea ce mi se pare mie ciudat este tocmai această trezire bruscă şi disperată a unor grupări. S-ar părea că ei nu au fost martori ai decreştinării Statelor Unite, deşi ei au trăit pe propria piele acest lucru. Ar fi crezut că aşa ceva nu ar fi niciodată posibil, deşi filosofia creştină despre lume şi existenţă a devenit tot mai dată la o parte de decenii. Pas cu pas s-a ajuns la ziua aceea, însă mulţi nu s-au trezit dintr-un vis al unei supremaţii inexistente.

Ce se va întâmpla de acum încolo nu se ştie. Ceea ce se vede este o schimbare. Este un experiment de privit, pentru că suntem martori a unei evoluţii societale dincolo de normele pe care le-au susţinut vreme de secole. Încetul cu încetul se va forma ceva nou, spre bine sau spre rău. Drumul a fost parcurs şi înapoi nu se mai poate întoarce. Doar înainte. Morala creştină este înlocuită de o nouă moralitate amero-seculară unificată sub umbrela libertăţii atotcuprinzătoare şi care îşi reclamă dreptul de a aduce o nouă epocă a bunăstării peste omenire. Vom vedea cât de mult se va întinde această umbrelă având în vedere tatonări ale terenului a unor activişti ce susţin poligamia sau pedofilia, şi care reprezintă la fel înclinaţii naturale ale omului care trebuie protejate de lege. Şi cum Statele Unite nu sunt o naţiune vindecată de rănile trecutului (un trecut colonial, violent şi pe de altă parte imperialist), vom vedea cum leacurile secolului XXI vor crea o potecă spre o minunată lume nouă.

Recenzie-Singur impotriva raului, Mukesh Capila

Sunt multe modalităţi prin care poţi să înşeli o călătorie de 12 ore cu trenul şi să o scurtezi. Unele plăcute, alte mai de corvoadă. Însă, atunci când ai la picioare o pungă cu cărţi nu poţi decât să alegi opţiunea unei aventuri în variantă tipărită. Pentru mine a fost lectura cărţii a cărui titlu a fost menţionat la început.

Demult nu m-am simţit atât de angrenat în acţiunea unei cărţi, deşi acesta nu este un roman, ci povestirea reală a unor evenimente dramatice petrecute în urmă cu un deceniu în Africa. Cel care le relatează este trimisul special al ONU în zonă, Mukesh Capila, omul care nu a putut să rămână indiferent în faţa unui masacru la scară naţională care era trecut în tăcere de către marile puteri şi a făcut tot ce i-a stat în putere, deşi aceasta i-a atras doar repercursiuni negative. 

Istoria păstrează aceste evenimente sub numele de masacrul din Darfur, petrecut în anul 2004 şi care a constat în uciderea a sute de mii de africani negri de către trupe guvernamentale sudaneze, scopul fiind epurarea etnică a regiunii Darfur din vestul ţării. Ceea ce uimeşte însă este lipsa de reacţie a ONU care ar fi putut să condamne acele asasinate şi dorinţa de a păstra această imparţialitate criminală. Şi aici intervine Kapila, cunoscător a încă două atrocităţi moderne, din Rwanda şi Bosnia. El nu poate sta cu mâinile în sân şi va face tot ce îi stă în putinţă să aducă la cunoştiinţa lumii ce se întâmplă acolo.

Nu am intrat în detalii pentru că aş dori ca această carte să fie citită de câţi mai mulţi. Este întradevăr o mărturie extraordinară şi motivatoare. Ceea ce îl face pe Capila într-un model şi adevărat erou este că nu se pliază după cum bate vântul şi după cum vor puternicii zilei. Principiile şi experienţa sa îl îndeamnă să facă ceea ce este bine şi să se sacrifice pentru aceia pe care a decis să îi slujească. Şi o face în continuare. Dacă veţi citi epilogul cărţii şi veţi urmări pe Youtube clipuri cu el, veţi vedea că misiunea sa nu s-a sfârşit încă. Îl apreciez şi în acelaşi timp îl invidiez pe acest Capila tocmai datorită acestor principii pe care le păstrează chiar împotriva oricărei opoziţii.

Cartea este întradevăr un page turner. Doar somnul reuşise să mă oprească în lectura ei, acţiunea fiind într-un crescendo şi tensiunea atingând cote înalte. De multe ori ai impresia că citeşti o carte de ficţiune, un roman de spionaj atunci când citeşti intrigile şi în alte dăţi speri să citeşti o lucrare de ficţiune atunci când sunt descrise barbariile la care au fost supuşi băştinaşii din Darfur. Am dat 4 stele pe Goodreads datorită acestor lucruri şi datorită faptului că îţi deschide apetitul pentru a şti mai mult. Este o lume nouă care ne este aproape necunoscută nouă europenilor. Chiar dacă am stat două săptămâni în Etiopia, mă concentrasem asupra momentului şi prezentului. După ce am lecturat cartea am simţit dorinţa să o iau de la zero şi de a şti cât mai mult despre cum se poate îmbunătăţi traiul celor de pe continentul negru. Concluzia este o recomandare din toată inima pentru oricine doreşte să ştie ceva mai mult decât până în acel moment.  Cartea a apărut în mereu completata şi informata colecţie de istorie a editurii Corint.

În câţi zei se măsoară prostia?

Cu siguranţă că în mintea mea această postare ar fi avut o altă înfăţişare dacă ar fi fost scrisă mai devreme. Însă, după cum spune o vorbă înţeleaptă, mai bine aşteaptă şi apoi fă ce ai de făcut. Aşa că am făcut asta şi mi-am mai temperat puţin aplombul.

Motivul pentru care am simţit o revoltă în forurile mele interioare este o imagine care pur şi simplu m-a înfuriat în primele momente când am citit-o. Mi se întâmplă rar, dar acel grafic a reuşit să atingă punctele sensibile şi să provoace o reacţie. Pe scurt, era o imagine în care erau înşirate statistici ale numărului de credincioşi din mai multe religii importante. După aceea era mesajul profund jignitor: gândeşte-te că eşti mai deştept decât toţi aceştia.

Acum nu pot decât să compătimesc o astfel de persoană care cu siguranţă că trăieşte într-un turn de fildeş construit de al său sentiment de superioritate facilă în faţa a miliarde de oameni săraci care nu au un statut mai mare ca al unor vite ce au nevoie de un păstor. Şi aş fi putut să ignor această imagine, pentru că internetul în general este locul în care oamenii îşi varsă frustrările şi în care unele cuvinte rostite mai cu spirit au un efect mai mare decât realitatea în sine. Aşa că mi-ar plăcea doar atât, să punctez câteva idei în opoziţie cu opinia multora dintre aceştia aşa zis ubermensch, eliberaţi de orice jug mitologic primitiv etc.

În primul rând acest val de emfază superioară arogantă provine dintr-o generalizare regurgitată. O profesoară de a mea din liceu ne-a spus acest lucru pe care l-am păstrat în minte: nu generalizaţi! Asta înseamnă o afirmaţie absolută pe baza unor date absolute şi comprehensive. Nu cred că este cazul aici. Pentru că ideea e următoarea: un credincios este un om lobotomizat, handicapat care nu poate sau nu vrea să înţeleagă ştiinţa şi astfel este egal cu zero. Poate citesc eu altceva, dar cred că dibuiesc destul de clar intenţia autorului acelei concluzii motivaţionale. Dar se bazează oare pe adevăr? A studiat el problema destul de profund încât să zică, da toţi sunt aşa? Mă îndoiesc pentru că eu, în ciuda limitării mele pot oferi contraexemple ceea ce înseamnă ceva.

S-o luăm însă cu începutul. Mă supără atitudinea asta: eşti credincios, trăieşti în evul mediu şi meriţi să rămâi acolo. E adevărat, există anumite grupuri religioase a căror învăţătură îndeamnă la anumite limitări ce pot părea neobişnuite sau pot fi dăunătoare membrilor lor. Dar nu poţi să spui că din cauza câtorva, toţi sunt infectaţi şi să îi propui pe toţi ca fiind nebuni de legat! Hai să vedem dacă ideea asta este dăunătoare sau antidemocratică: o persoană poate să-şi exercite credinţa sa, atâta vreme cât aceasta nu îndeamnă la violenţă, ură şi distrugere şi nu periclitează viaţa celor din jur. Dacă nu face acest lucru, de ce să te implici tu unde nu e nevoie? Lasă-l pe om să creadă, aşa cum şi tu poţi să nu crezi.

Următoarea idee care este eronată: credincioşii sunt anti-ştiinţă. Eu sunt credincios şi nu sunt anti-ştiinţă. Acum sincer, nu prea m-aş vedea despărţit de acest laptop pe care scriu comfortabil în pat această postare. Şi pe lângă aceasta, sunt mulţi credincioşi care sunt savanţi de renume în diferite câmpuri ale ştiinţei moderne. E adevărat, unii dintre ei nu cred în ceea ce cred savanţii atei, dar e numai normal. E dreptul lor, chiar dacă unii simt că distrug însăşi temeliile ştiinţei. Nu intru prea mult în subiect, pentru că nu îmi este familiar. Însă această idee rămâne: în afară de unele grupuri extremiste,  această falie este una pur şi simplu fictivă. Ştiinţa a făcut mult pentru a ajuta omenirea, şi de exemplu multe biserici s-au folosit de avansul medicinei pentru a uşura suferinţele oamenilor. Şi să nu uităm că mulţi dintre savanţii trecutului credeau într-o Fiinţă superioară.

Să ating puţin şi ideea acelei imagini: credincioşii sunt mai mulţi decât ateii scientişti. E normal acest lucru. Pur şi simplu privit dintr-o perspectivă temporală, demografică  şi culturală nu te poţi aştepta ca ateii să răsară ca ciupercile după ploaie. Din nou, subiectul este destul de vast şi ar putea fi explorat  într-o carte(şi anume motivaţiile credincioşilor), dar ideea e aceasta: oameni de ştiinţă specializaţi sunt o minoritate răsfirată pe întreg mapamondul. Asta pentru că a dori să înveţi şi să înţelegi domeniile ştiinţei înseamnă dorinţă, pasiune, perseverenţă şi muncă multă. Majoritatea oamenilor, fie ei şi necredincioşi, ar prefera să nu o facă. E un adevăr trist pentru că se pierde o ocazie de educaţie. Şi educaţia e bună, mereu. Pe de altă parte, credincios însemnă colectivul unei biserici (să luăm de exemplu Biserica catolică) din întreaga lume, aşezaţi în fiecare ţară, oraş, sat. Oamenii pot fi ţărani, şomeri, profesori, avocaţi, politicieni, arhitecţi etc. E o categorie evident mai mare şi sunt oameni care au ales alt drum în viaţă şi care au crezut că viaţa lor a fost influenţată de o Persoană transcendentă.

Şi aici vine un alt punct: ce te prost sau deştept? Faptul că poţi să înţelegi legile mecanicii astrale sau că poţi explica teoria relativităţii la fel de uşor ca ultimele bârfe din show biz? Cunoştiinţa teoretică este bună, de folos, dar uneori în viaţa reală este nevoie de mai mult. Experienţă de viaţă, respect în societate şi respect faţă de viaţa umană sunt necesare. De fapt, le văd ca fiind fundamentale pentru a fi o fiinţă umană de...succes. Prefer o atitudine mai smerită, dar deschisă înspre a privi pe toţi oamenii ca fiind egali, decât o înălţare snoabă pe baza unor standarde pe care nu toată lumea le poate atinge. Şi acesta este adevărul: ştiinţa nu este pentru toată lumea.

Eu unul mi-am propus ca să îmi acopăr unele lacune pe care le am în domeniul înţelegerii lumii. De fiecare dată când deschid o carte de fizică, astronomie sau biologie sunt fascinat de acele imagini complexe care apar acolo. Lumi ce merită explorate de către toată lumea. Că nu mulţi o vor face, asta este un adevăr pe care va trebui să-l acceptăm. Că aceia care nu o vor face sunt nişte netoţi, e o afirmaţie puţin deplasată. Un om poate trăi cu puţin până la moartea sa, inclusiv cunoştiinţe despre lume.

Identitatea este una din marile necunoscute cu ar trebui să se confrunte fiecare om care trăieşte.  Să îşi dea seama de rostul său pe pământ şi de acele valori şi concepte care îl pot transforma în persoana cea mai bună pentru sine şi pentru cei din jurul său. Majoritatea oamenilor poate că găsesc acest lucru tocmai în credinţă. Şi încearcă să se conformeze acelor învăţături fără a încerca să depăşească nivelul pe care l-au atins odată cu această alegere. Şi la final, viaţa lor poate a fost o binecuvântare pentru întreaga comunitate. Şi toţi pot recunoaşte într-un asemenea om, un bun cetăţean, un vecin săritor, un soţ model şi un părinte deosebit. Aici văd eu esenţa unei vieţi bine trăite.  Restul, e o aventură care îi incită doar pe unii dintre cei ce trăiesc pe acest pământ. Şi nu ştiu dac o fi aşa de rău.  

Ne mai iubim părinţii (spirituali)?

Una din cele mai fascinante şi pline de învăţăminte calităţi ale istoriei este însăşi trecerea ei. Analiza a ce se schimbă pe parcursul unor decenii, secole, milenii de la un anumit punct. Unele transformări sunt vizibile cu ochiul liber pentru persoane care trăiesc o anumită perioadă de timp. Chiar şi eu pot spune că unele lucruri încep să difere în comparaţie cu lumea în care m-am născut.

Dar cred totuşi că cele mai demne de analizat lucruri se petrec la nivel macro. La nivelul societăţii şi la nivelul înţelegerii acesteia asupra ei înşişi, trecutului ei şi a membrilor ei. De aceea întrebarea din titlul este extrem de actuală. Pentru că odată cu schimbarea se schimbă şi perspectiva asupra lumii. Asupra originii.

Scriu aceste rânduri sub impresia produsă de unele articole referitoare la evoluţia socio-culturală a Americii, a Statelor Unite. De multă vreme ţara trece printr-o tăcută revoluţie. Dintr-o ţară care a fost întemeiată pe principii iluministe şi creştine, devine o ţară care la suprafaţă încă mai susţine aceste principii însă încearcă să evite responsabilitatea pe care le poartă. 

Ideea este simplă: creştinismul nu mai este viabil cu modul de viaţă american modern pentru că normele sale încurcă. Biblia şi perceptele ei care au ajutat la naşterea şi ridicarea statului acum produc ilaritate şi dezgust pentru o generaţie care a devenit din ce în ce mai interesată de cum să-i fie bine şi cum să primească aprecieri şi deloc critici din partea celorlalţi. Şi dacă unele comportamente nu se conformează cu şablonul, aruncăm şablonul.

Dar nu vreau aici să discut despre acest proces care se va încheia cu victoria celor mai vocali candidaţi la postul de portavoce culturală. Ci de ceea ce se întâmplă în acel moment. Când paradigma se schimbă. Şi altcineva este la putere. Ce se întâmplă cu cei care ajung pe locul doi? Care sunt "detronaţi"? În mod normal te-ai aştepta la o reacţie blândă sau poate mulţumitoare pentru tot binele anterior pe care l-a făcut o anumită ideologie.

Cred însă că prin tabloul de la începutul postării mi-am dat de gol intenţia şi concluzia. În  America, creştinismul ajunge să fie atacat şi ridiculizat. Dacă eşti creştin nu eşti în rând cu societate şi eşti exclus. Această atitudine simt că vine în opoziţie cu însăşi principiile fondatoare ale statului care permiteau oricui să creadă orice. Dacă tu eşti promotr al libertăţii totale, de ce îi ataci pe cei care nu sunt ca tine? Iată cum cercul se întoarce înapoi de unde a pornit.

Şi răspunsul la întrebare este trist. Tabloul lui Francisco Goya îl reprezintă pe tiranul zeu grec Chronos devorându-şi copiii în teama lui că va fi detronat. A fost primul gând în momentul  în care am meditat la această idee. Doar că aici situaţia este inversată. Copiii spiritului îşi devorează părinţii. Nu pentru că este neapărată nevoie. Nu e nici pomeneală de persecuţie sau oprimare. Tocmai ideea că cel care dictează este el, induce această dorinţă de a aneantiza trecutul. Pare specific umanităţii şi este înfiorător. Cum poate oare o revoluţie care se ridică prin sânge să aducă ceva bun? Utopiile născute pe cimitire vor ajunge în cele din urmă tot acolo.

Pentru o persoană care vrea să fie realistă, cinismul şi o resemnare sunt cele mai bune atitudini pe care le putem lua. Speranţa nu face parte din felul în care lumea este structurată. Pentru cine, care nu este creştin. Căutând soluţia în interiorul sistemului nu avem şansă de a găsi nimic bun. Doar zei spoiţi a căror vopsea va expira la un anume moment.  Dacă mai avem credinţa că extra-naturalul este ceva real, mai există o şansă. Sistemul să o ia de la zero şi nişte oameni cu un singur Tată să mişune pe acestă lume. Altfel, suntem destinaţi canibalismului.

Tolba să îţi fie plină de speranţă!

Cum poţi cunoaşte că un om are succes? Că un om a reuşit? Cred că aceasta este o întrebare ce a măcinat gândurile oamenilor din timpuri pe care noi nu le putem nota în cărţi de istorie şi nu-şi va încheia valabilitatea nici când noi vom ajunge ţărână. Omul, în cele din urmă este definit de realizările sale, de capacităţile sale.  Chiar dacă de câteva secole încercăm să ne învăţăm că omul este bun doar pentru că este om.

Dar nu este destul. A fi om este prima condiţie şi toţi o îndeplinim într-un fel sau altul. Suntem diferiţi şi acesta poate fi un avantaj, şi nu doar pentru companiile de încălţăminte ce pot produce zeci de modele şi pot fi sigure că le vând pe toate. Fiecare dintre noi avem un anume set de talente cu care ne-am născut. Fără a le cere, fără a ne putea mândri cu ceva ce ne este la fel de natural ca şi culoarea ochilor. Doar cu datoria de a le îmbunătăţi, pentru că altfel ne vom transforma în epave vii. Şi lumea noastră este plină de oameni care mai demult se încălzeau la lumina speranţei, dar mai apoi au rămas în întuneric.

Nu este fascinant faptul că de atâtea ori eşuăm? Ca oameni de multe ori o dăm în bară, o luăm pe drumuri greşite şi ne aruncăm cu capul înainte sperând că vom descoperi ţara unde curge lapte şi miere? Nu văd nimic rău în asta. A eşua înseamă a învăţa că apa fierbinte opăreşte. A doua oară vei fi mai atent. A merge pe un drum greşit ne face mai deştepţi şi ne mai arată ceva. Că vrem să facem ceva.

Cel mai important la oameni este dorinţa de a realiza ceva. Nu cred să fie om care să dorească pur şi simplu să treacă prin viaţă ca o umbră. De la asigura un viitor copiilor săi şi până la a deveni preşedinte al Statelor Unite ale Americii, fiecare are un vis, o idee despre cum va fi lumea şi cum va putea el să facă parte din ea. Nu întotdeauna visul acela devine realitate. Nu trăim într-un joc video, în care să putem începe din nou un nivel pe care l-am pierdut. Nu putem da timpul înapoi. Mergem doar înainte şi putem doar să strângem din dinţi.

Uneori viaţa pare mai mult decât putem înghiţi. Şi ne trezim la pământ.  Fără putere şi fără vlagă. Visele se pot destrăma, speranţele pot pieri. Şi rămâne doar omul.  Şi o decizie.  După cum spunea cineva într-un film, eu am un arc şi săgeţi şi totuşi trebuie să lupt cu nişte zeci de roboţi. Nu pot fugi, nu pot face altceva decât să lupt. E o datorie a noastră ca oameni să realizăm speranţa vieţii noastre. Să ne depăşim limitele şi să trecem peste obstacolele cele mai grele. Răsplata vine după, nu înainte de victorie. Şi victoria oricât de mică este, este o victorie. Nu toţi vom urca Everestul, dar fiecare dintre noi avem un Everest de urcat.

Esenţa şi sticla

Când spargem ceva, după ce ne pare rău mai mult? După conţinutul ei sau după ambalaj? Nu poţi spune că nu există valoare şi în ambalaj şi o etichetă care să enunţe o anumită plăcere în căutarea unor asemenea plăceri mai degrabă de colecţionar decât de consumator. Însă exemplul poate fi mai profund cu cât reprezintă majoritatea dilemelor cu care suntem confruntaţi la nivelul fiecărei zile.

Recent am auzit o idee deosebită într-o predică. Aş reambala-o astfel: pierderile ne definesc. Deşi aplicaţia a fost una spirituală, mă încumet să scot concluzia aceasta în spaţiul de zi cu zi. Nu-i aşa că de multe ori ne confruntăm cu alegeri complicate care ne fac să nu ştim încotro să o luăm. Şi mă refer la alegeri serioase. Două lucruri bune. Nu a dormi sau a merge la un curs. Două opţiuni care ar produce acelaşi nivel de plăcere, de mulţumire. Şi trebuie să alegi. E greu atunci. Mecanismele alegerilor sunt încă cercetate de către psihologi şi concluziile lor sunt cel variate.

Zilele astea am fost confruntat cu o astfel de alegere. Şi când creierul îţi argumentează la fel de bine pe ambele paliere simţi nevoia de o pauză. Şi cum stai şi îţi relaxezi neuronii înfierbântaţi poţi să priveşti situaţia în ansamblu. Ce mă doare mai tare? Că se sparge sticla sau că se varsă esenţa?

De multe ori alegem sticla. Suntem surprinşi de mirajul luminos, de felul în care becul sau soarele se reflectă în faţetele robuste ale sticlei. Simţim gâtul uscat şi vrem deja să luăm sticla. Dar apoi uităm de esenţă. Pentru că ne ia prea mult timp să desfacem capacul. Capacele se desfac greu. E nevoie de o energie diferită de cea zilnică pentru a lua în stăpânire esenţa. Aceasta însă oferă o satisfacţie mai prelungă. Sticla satură ochii, esenţa satura setea în întregime. Cine va bea, spunea Isus... va primi ceva în plus decât cel ce doar se zgâieşte la luciul apei.

S-ar putea să vă fi pierdut. Să nu fi înţeles niciun cuvânt din toată acea alegorie ciudată. Am crezut că e modul cel mai uşor de a-mi spune gândul. Pentru că la fel cum e cu sticla şi esenţa, tot aşa e şi cu gânditul şi cititul. Să ne gândim deci mai profund la ce poate însemna. La timpul alegerilor, la viitorul deciziilor şi la undele pe care le vor crea în timp. La ceea ce pierdem când câştigăm şi la ce câştigăm când pierdem. E esenţial. E o chestiune de viaţă şi de moarte uneori. Sau de trezire. La viaţă.

Dacă dai, măcar dă unde trebuie

Mă mir cum unor oameni nu au ameţeli şi migrene în timp ce discută sau după ce postează anumite păreri şi răspunsuri fie în mediul online, fie faţă către faţă. Acesta ar fi cu siguranţă răspunsul normal al corpului pentru o persoană care se află la un nivel atât de înalt al cunoaşterii.

Poate că folosirea unui limbaj simbolic şi poate puţin înţepător nu e potrivită, dar nu îi pot vedea altfel pe aceşti oameni. Fac parte dintr-o categorie vastă, împărţiţi în diferite domenii, slujbe şi stări sociale. Sunt însă uniţi de o credinţă comună şi constantă: ei ştiu.

Ei sunt experţi. Cunosc în detaliu domeniul lor de expertiză şi nimeni nu ar trebui ca măcar să se gândescă să îl contrazică pentru că se vor trezi cu cracă tăiată de sub picioare cu o viteză mai mare ca cea a gândului. E momentul să facem o diferenţiere. Este normal ca să existe persoane avizate, experte în anumite domenii, care să poate să descurce iţe încurcate pentru marea majoritate a lumii. De aceea există educaţie superioară, de aceea există cursuri şi specializări. Nu găsesc niciun cusur aici.

Ceea ce m-a deranjat şi o va face până în ziua când voi muri este atotsuficienţa unora. În momentul când aleg să-şi deschidă gura, o fac în aşa fel încât o fac să înroşească de ruşine şi pe bunica ta. Te transformă în ultimul om şi te face să te bagi în pământ până dincolo de China. Încă dinainte de a-ţi termina întrebarea, de a-ţi spune părerea ei ştiu răspunsul şi îl confecţionează în aşa fel încât atunci când îl oferă să taie, să usture şi să pişte în acelaşi timp. Devin experţi după un timp.

Au aşa o statură titanică, noi fiind epigonii. Nici măcar respectul nu-l merităm şi au impresia că pot porcăi cât vor, chiar dacă persoana atacată poate nu o fi din ultmul sat din fundul României. ( deşi asta nu oferă deloc motiv pentru a defăima pe cineva) Ei sunt o autoritate şi pot face ce vor, cum vor, când vor. În mâinele lor, exprimarea devine îmbibată în venin.

Şi problema e că ne plac astfel de oameni. Nu ştiu dacă doar românii sunt aşa de dornici să audă astfel de înţelepţi sau şi alte popoare resimt acest impuls tribal, dar mă simt dezamăgit. Nu pot să zic că trăiesc într-un mediu pe deplin civilizat, când o persoană poate fi batjocorită pentru o anumită opinie sau acţiune. (o fi aici vorba şi de dreptul la liberă exprimare, dar cred că şi acela trebuie folosit cu cap) E adevărat să înjuri n-ai nevoie decât de gură.  Pentru a vorbi frumos trebuie să utilizezi şi organul acela din vârful capului care abia aşteaptă să fie pus la treabă.

Mi-ar plăcea să nu mai văd aşa ceva. Ca atunci când citesc o discuţie, în secţiunea de comentarii a unui ziar, de exemplu, să nu văd referiri la alte rude ale partenerului de conversaţie sau comentarii legate de neuronii din capul său. Să văd că atunci când o persoană critică o altă persoană nu o face de pe un piedestal, micşorându-l prin insulte şi permitându-şi astfel să poată scuipa mai uşor. Cel puţin aşa văd eu un discurs civilizat. Poate mai există speranţă şi pentru aşa ceva în lumea asta nepotrivită.

Cum să pari deştept şi totuşi să nu ai dreptate? O analiză

Se spune mereu că I. L. Caragiale este relevant zilelor noastre prin operele sale. Eu cred că şi Ion Creangă se califică pentru distincţia asta. Avea el o povestire numită Prostia omenească pe care cred că aţi citit-o în anii copilăriei sau şcolii primare. La un momentdat în timpul călătoriei omului sănătos la minte, ajunge în apropierea unui hambar. Şi ce să vezi acolo, un ţăran care încerca să urce nucile în pod. Cu o furcă.

 În mod neobişnuit astfel de oameni încă mai trăiesc chiar şi în secolul XXI. Sunt mai greu de observat pentru că activităţile lor le fac nu atât de evident. De fapt, nu sunt evident decât în momentul în care încep să deschidă gura şi să rostească sentinţe. Apoi, te iei cu mâinile de cap. Poate că par destul de tăios în exprimare, dar orice om îşi are limitele şi simt nevoia să comentez mai acid unele impresii înţelepte ale unor confraţi de-ai noştri. Totul a început cu citirea unui articol. (http://mic.com/articles/111216/the-bible-said-what-7-illustrations-of-the-bible-s-most-absurd-passages?utm_source=huffingtonpost.com&utm_medium=referral&utm_campaign=pubexchange) care m-a făcut să mă simt dezamăgit şi furios în acelaşi timp.

Să începem de la premisa următoare: ignoranţa în epoca ştiinţei nu mai e obligatorie, e o alegere. Cred că toată lumea este de acord cu ideea asta. Poţi învăţa despre orice, din orice domeniu. Dacă nu o faci este alegerea ta, şi nu poţi da vina că nu are dreptate doar pentru că iei cuvintele spuse de alţi oameni.

Nu vreau să transform postarea aceasta într-o dezbatere apologetică în apărarea Bibliei. Vreau doar un lucru să punctez, şi anume superficialitatea enormă de care dă dovadă nenea ăsta. Tu ai impresia că poţi înţelege o carte veche de aproape trei milenii doar aşa, prin magie?  Eu zic că lumea s-a schimbat între timp. De fapt, chiar azi dacă mergi în unele ţări sunt obiceiuri care sunt cel puţin exotice pentru occidentalul care le ştie pe toate.

Partea bună: există o şleahtă de oameni ignoraţi care şi-au dedicat vieţile pentru a înţelege contextul Vechiului Testament.  Totul are o logică şi nu sunt bazaconii ieşite din mintea unor oameni odihniţi. Pe deasupra, oamenii ăştia spun că Biblia este o carte violenta. De ce mă rog sunt surprinşi? O carte de istorie, dacă nu este îndreptată specific pentru copii va conţine evenimente sângeroase pentru că oamenii în general sunt sângeroşi, dornici de trădare, răzbunare şi înavuţire prin război. Biblia se ocupă de un loc specific unde astfel de evenimente se petreceau, la fel cum se petrec în zilele noastre, de exemplu. Naraţiunile din Biblie sunt scrise cu o motivaţie clară în minte: fă aşa sau nu fă aşa. Omul învaţă mai uşor prin ceva palpabil şi nu abstract. Şi omul învaţă mai uşor din greşeală decât din reuşită.

Poate aş încerca să văd pe scurt cum s-ar traduce ilustraţiile "amuzante" ce apar în articol. Elisei şi urşii. Pentru o vreme eram şi eu destul de contrariat de violenţa extremă a pasajului. Dar unii biblişti specialişti în ebraică spun că de fapt "băieţaşii" (trad. Cornilescu) erau nişte vlăjgani în stare să pună în pericol viaţa profetului. Nu pot spune că a fost ceva bun, dar violenţa naşte violenţă mereu. Femeia să tacă în biserică. Nu îmi permit decât să râd gândindu-mă dacă măcar are habar câte dezbateri au existat în biserică pe baza acestui text care încă este comentat.Dumnezeu urăşte smochinii. Nu e mai uşor de înţeles povestea ca una ilustrativă? Profeţii din vechime de multe ori exemplificau problemele poporului într-un mod vizual. Isus, în calitatea Sa de profet, putea face acelaşi lucru pentru a ilustra lipsa roadelor faţă de lucrarea Sa.

Mă opresc pentru că am ajuns să nu mă ţin de promisiune. Ceea ce am vrut totuşi să arat este că dacă vei folosi şi contextul în care un anume text este scris, dacă găseşti poate o paralelă în altă parte vei înţelege mai uşor un text "nebiblic" pe care popii de orice confesiune îl ascund sub covor.

În încheiere nu pot să-i răspund direct acuzaţiei pe care o lansează pentru că deja m-am întins. Într-o propoziţie, dezaprobarea mea ar suna aşa: Dumnezeu ne vrea fericiţi. Nu ne-a impus 1001 reguli ca să trăim o viaţă de frustraţi care nu fac unele lucruri ca să aibă o recompensă. Un om credincios ce înţelege cu adevărat mesajul Bibliei ar trebui să fie un om fericit. (altădată poate voi dezvolta subiectul)

Concluzia mea pentru acest articol se găseşte în început. Omul ăsta a încercat să urce nucile cu furca în pod. Credea că Biblia e o bazaconie şi a scris o carte pentru a-şi susţine teoria. Eu, un biet student care nici măcar nu e licenţiat în ceva îi pot demola presupoziţiile sale. Ce ar face oare un profesor sau un biblist? Sunt unii care culeg din Biblie ce le place şi ce nu le place ca şi cum ar fi la restaurant şi ar scoate mărarul din supă. Ce folos? Dacă Biblia e cuvântul lui Dumnezeu atunci totul are logică, poate fi explicat şi e acolo pentru binele omului. Dacă e o pură şarlatanie, mai devreme sau mai târziu va sfârşi într-un muzeu lângă Epopeea lui Ghilgameş şi Eneida. Se pare însă că momentul acela tot întârzie să vină.

Pentru mai multe postări şi pentru a fi anunţaţi direct când vor fi scrise, daţi un like următoarei pagini de Facebook :

https://www.facebook.com/pages/Via%C5%A3a-%C5%9Fi-faptele-lui-Iuliu-Sturza/1549397788672369?ref=aymt_homepage_panel

Lacrimi şi cărămizi

Trăim într-o ţară care te poate îmbolnăvi cu nervii. Şi nu ştiu, poate sunt oameni care să îmi spună nu e aşa, România este o ţară încântătoare şi rustică. Aşa o fi, doar că după cum spune  Biblia faptele lor îi urmează. Şi la asemenea fapte, îţi vine să îţi vinzi creierul pe piaţa neagră, şi aşa ce nevoie mai ai de el.

România întotdeauna a fost o ţară mică dar bolnavă de mania grandoriei. S-a visat urmaşă a Romei antice, dar tot ce a moştenit imperial vine de la Poartă, şi anume tot ce poate intra într-un almanah al defectelor. Avem impresia că noi am făcut şi desfăcut istoria la gurile Dunării în vreme ce de fapt otomanilor nu le stăteam măcar în cale pentru a ne cuceri. Ne lăudăm cu daci urmaşi ai atlanţilor, zeilor şi făcători de piramide, dar de pe urma cărora nici măcar un alfabet nu avem. Credem că avem o cultură măreaţă pe care însă nimeni nu ne-o bagă în seamă din ură şi invidie. Suntem creştini de două mii de ani şi deja am căpătat experienţă în a pângări numele Dumnezeului pe care pretindem să Îl slujim.

Poate că pare un portret sumbru, nedorit şi hidos. Ceea ce am învăţat demult e să nu generalizez. Şi aşa e. Nu toţi românii sunt aşa. Există oameni extraordinari, dedicaţi pentru care binele şi încercarea de a face bine în lume este un scop în sine. Pe ei nu pot decât să îi aplaud.

Problema este în alte nivele ale societăţii noastre. Trecând dincolo de palierele unor infatuări ridicole şi a unor asemănări cu o mare putere civilizatoare ne confruntăm cu o realitate tristă a rutinei zilnice. Ne lăudăm cu un trecut umflat pentru a ascunde prezentul murdar şi epigon. Ne deranjează când cineva ne pune o oglindă în faţă şi dăm vina pe străini că produc doar oglinzi hâde, care nu ne fac cinste.

Dar noi înşine nu ne facem cinste! Şi aici este durerea pe care o resimt eu, şi atâţia alţii. Ating în această postare doar o latură deşi de răni e plină conştiinţa noastră de ţară. Mă gândesc la cultura şi educaţia ce încă mai există în România chiar dacă este împinsă sistematic într-un sicriu proaspăt comandat.

Ce ţară care vrea un viitor strălucit decide să-şi impozitele cărţile, licăriri de lumină, ca pe nişte bunuri de consum, citind mai degrabă cantitatea decât calitatea pe care o pot pune în om? Ce ţară nu răspunde deloc unei analfabetizări crescânde în mijlocul tinerilor, printre aceia care peste ani de zile vor decide pentru viitorul ei? Ce ţară ignoră patrimoniul ei şi mai repede îl distruge cu bună ştiinţă alergând după venitul de moment al banilor? (construim hoteluri în mijlocul centrelor istorice, ca în Arad, turnăm ciment peste strălucirea Sighişoarei, cetate care uimeşte occidentali şi exemplele curg încă din păcate)

E trist să vezi lumea avansând în rău, dar e tragic să simţi cum se împietreşte sufletul unui popor. Poate că de multe ori ne-am creat un trecut măreţ. Se pare însă că nu dorim să avem un viitor pe măsură. Nu ne pasă de ziua de mâine şi copiii noştri vor face la fel. Făcând aşa va începe să se decojească vopseaua de pe numele România şi generaţiile viitoare vor putea privi doar o un nume fără strălucire şi fără urmă de respect. Important e că încă e astăzi şi fiecare dintre noi avem o pensulă în mână. Mai există o mică speranţă. Una în inima fiecăruia dintre cei ce ştiu să mai plângă pentru ţara sa.

Pentru abonamente, un like va fi suficient... 

https://www.facebook.com/pages/Via%C5%A3a-%C5%9Fi-faptele-lui-Iuliu-Sturza/1549397788672369?ref=aymt_homepage_panel