Ken Follett, Notre Dame. Impresii

 

Avem în față un volum tare scurt, pe care îl putem folosi ca o riglă, un tipar pentru vreun record personal pentru cea mai scurtă lectură. Luată în mână cartea are vreo 140 de pagini. Dar să nu uităm că la final se află un fragment dintr-un roman al autorului. Și să nu uităm că presărate printre cuvintele mii se află poze zeci, imagini ce încarcă cu mai multă profunzime narațiunea emoțională. Deci avem vreo 80 de pagini propriu zise cu tot cu ilustrații.

Acum că am tăiat pofta multora de a pune mâna pe cărticică, hai să-i spunem și atuurile. Există un motiv bun pentru care a fost scrisă. De fapt, două, primul fiind că dacă o cumpărăm, banii merg la un fond pentru renovarea patrimoniului (și care probabil se ocupă în mod special de Notre Dame). Al doilea ar ține în mod special de carte în sine.

Ken Follett, scriitor britanic, renumit pentru romanele sale istorice de dimensiuni impresionante, adună câteva crâmpeie din secolul în care Notre Dame de Paris a fost centrul capitalei Franței și un simbol greu de ignorat. Avem începutul, descrierea felului în care niște oameni s-au strâns laolaltă să ridice o catedrală. Mai avem momentul paraginii, ajutat de iconoclasta Revoluție franceză și figura lui Victor Hugo, care dintr-un condei i-a făcut pe oameni să-și dea seama că e cazul să readucă strălucirea clădirii. Mai avem figura lui Eugene Violett-le-Duc, pasionatul arhitect ce ne-a redat privirilor monumentul. Și nu în ultimul rând avem o clipă tensionată din istoria Parisului, abia eliberat de strânsoarea nazistă, cu un ambițios de Gaulle dornic să se vadă în aceeași imagine cu catedrala pentru a-și întări șansele de a deveni viitorul președinte al Franței.

Aceste tablouri sunt fascinante în măsură în care cititorul nu a plonjat prea mult în istoria Franței, în caz contrar mâncând o ciorbă reîncălzită. Pentru un novice (cum eram și eu), sunt destul de interesante și scurte pentru a nu plictisi sau convinge să pui cartea jos.

Dincolo de acestea mai sunt unele gânduri despre rolul catedralelor. De fapt, subtitlul cărții este Scurt istoric al semnificației catedralelor. Astăzi catedrala e muzeu sau piatră de poticnire pentru marea majoritate a oamenilor. Pentru unii, e locul în care îl găsesc pe Dumnezeu. Alții se bucură că a trecut vremea catedralelor și că progresul merge mai departe.

Follett, în scurte cuvinte, aduce aminte că acel ev a fost totuși necesar și că mulți dintre pașii următori nu puteau fi realizați dacă înainte nu s-ar fi trecut pe acolo. Catedrala a însemnat comunitate, inovație tehnică, un focar de cunoaștere ce era mai apoi răspândit în regiune sau peste hotare (lucru inedit, la construcția catedralelor participau atât localnici, cât și străini). Nu au fost o molimă pe Pământ, contrazicând impresiile unora care socot că religia a adus numai răul. S-ar putea ca fără marile catedrale ei să nu-și poate spune acum, peste secole, opiniile lor. Dar asta nu ține de cartea lui Follett.

În concluzie, eu zic că merită citită cartea. Dacă nu vreți să dați banii pe ea (e de înțeles) căutați-vă biblioteca și împrumutați-o. Sau luați-o de la prietenul care e pasionat de cărți. Măcar pentru scurtul timp cât o citiți vă poate duce cu gândul la o vreme în care efortul dădea naștere unor minuni arhitectonice care vor traversa secolele și vor impresiona mintea a milioane de oameni de toate felurile. 

*fotografia este făcută de mine la Alba Iulia, în catedrala romano-catolică ce împarte vârsta cu mul mai faimoasa omoloagă de pe malurile Senei

Inteligența pe care o scară prea înaltă

 E un lucru care mă sâcâie de multă vreme. Poate doar eu sunt cel care remarcă sau are urechi prea slabe de înger. Dar e o atitudine generalizată, care nu are frontiere, deși poate se face remarcată într-un anumit filon de gândire. Adevărul este că o dată în viață s-ar putea ca și noi să fim vinovați de asemenea gânduri. Aici sar și eu repede în barca condamnaților.

Există și o bună motivație. Ai de ce să te comporți așa. Dar nu știu dacă acest lucru îți dă și dreptul să te manifești așa. Lucrul care-mi stă pe limba minții este disprețul, categorisirile și batjocura omului față de om. Mai ales a omului care are altfel de opinii decât cele pe care le împărtășesc eu.

Încă nu trăim într-o dictatură orwelliană așa că fiecare cu opiniile sale modelate de mediu, anturaj, lecturi (dacă există!) și experiențe de viață. Unele dintre ele se pliază ușor pe ceea ce acceptăm în termeni generali ca fiind aproape de realitatea în care trăim. Altele deviază ușor într-o parte sau alta. Alți trăiesc literalemente într-o realitate paralelă hrănită cu argumente măiestrite (logica trebuie să fie corectă cel puțin pentru o persoană). Toți ne credem corecți, chiar dacă mai există momente de îndoială sau incertitudine.

Dar ce facem oare cu social media? Dacă punem pe o platformă de comunicare oameni de diferite opinii? Răspunsul este că iese o porcăială îngrozitoare care poate frânge inima oricărui om care are speranțe într-o omenire iluminată. Până la urmă probleme ca rasismul sunt doar un alt filon al disprețului omului față de om. Nu văd normal ca să condamnăm o astfel de problemă, dar să aprobăm pe aceia care promovează o imagine slab calitativă a unor categorii întregi de oameni.

Nu mă înțelegeți greșit, nu le iau apărarea pe baza credințelor și nu cred că au dreptate. Dar asta nu înseamnă că ar trebui tratați ca fiind persoane de clasa a doua. Poate vă trec prin minte unele epitete folosite în dreptul unor oameni. Se creează falia necesară și se stabilesc taberele. Eu, cel ce postează, superior, iluminat, am dreptul să judec. Ceilalți sunt inferiori, uitați de progres și merită să dispară în coșul de gunoi al istoriei. Ei sunt Morlocii, iar noi suntem Eloii, cei buni.

E atît de frustrant să vezi oameni care sunt inteligenți, care stăpânesc domeniul în care activează, dar care nu tratează pe cei care nu au avut șansa lor cu un dram de respect. Cred într-o tâmpenie? Da! Asta înseamnă că poți să le pui steaua în piept? Nu știu. 

Vreau să fiu naiv și să-mi imaginez că dacă suntem o societate care se crede progresistă înseamnă că nu excludem, că nu ne înscriem într-un program extins de bullying al unor categorii de oameni (chiar dacă ni se pare că o merită). Poate chiar o merită datorită ignoranței lor. Dar aceste mesaje agresive nu vor vindeca prăpastia dintre cele două tabere ci o vor adânci. E adevărat, au un anumit appeal pentru cei care citesc postările și gândesc la fel ca tine, le asigură un confort psihic și îi asigură că ei sunt buni, deștepți și frumoși. Dar taie și frânghiile unei posibile împăcări și a unui drum comun pe care se poate merge.

Cred în cavalerism și în discuții civilizate. Dacă mi s-ar spune că sunt valori medievale, uitate,  m-aș mira, pentru că la modul ideal ar fi ceva necesar nouă astăzi, dar și mâine. Ce viitor ne așternem dacă suntem unul la gâtul altuia? Ce soluție vrem pentru această problemă? Falia rămâne acolo și nimeni nu e dispus să facă minimul gest de a-și respecta adversarul verbal. Ce putem spune despre un răspuns mai generos?

Acum 2.000 de ani Iisus a creionat un discurs care ar fi putut răsturna lumea cu susul în jos. Creștinismul nu l-a luat în serios și și-a băgat mâinile în oala cu putere. Dar Predica de pe munte rămâne un ideal pe care încercăm să-l atingem. Ca societate avem multe defecte pe care nu lucrăm să le reparăm, nici măcar când vine vorba despre respectul celui ce gândește altfel decât noi. Nu vreau să îndemn la utopie, mai degrabă la introspecție. Să nu uităm puterea cuvântului și felul în care acesta poate schimba lumea.

Dune trailer. Impresii tardive

 Pare ridicol dacă stai să te gîndești. De pe 9 septembrie (ce cadou excelent de ziua mea fuse!) și pînă astăzi tot mi-am zis că dau din gură măcar un pic despre Dune. Și n-am făcut-o. Dar eram cu sufletul la gură așteptînd clipa în care, în decembrie, voi fi în cinematograf și mă voi uita la film. Well, după cum se stie deja, data de 1 octombrie 2021 e data magică în care vom putea spera că vom viziona prima parte din Dune la cinema.

Pînă atunci rămîne părerea de rău și fluieratul a pagubă. Dar e și bine. Peste atîtea luni virusul nostru prea-contactil s-ar putea să-și mai piardă din colți (hopefully). Și poate vom mai avea și cinematografe deschise pînă atunci, dacă nu le îneacă guvernul. Sunt mulți factori în joc, dar dacă ne-am păstra optimismul, am spune că vom vedea Dune, sper eu chiar în IMAX. Dar orice ecran mare e bun zilele astea.

Ce părere am eu despre Dune? Am vorbit despre Fundația și tentativa contemporană de a adapta opera lui Asimov. Ce sentimente îmi stîrnește trailerul pentru romanul lui Frank Herbert? Mai întrebați? Mai e cazul? Răspunsul meu ar fi fost: aș fi stat două ceasuri îmbrăcat în costum de protecție din cap pînă în picioare doar să-l văd în cinema!

Denis Villeneuve a făcut o treabă excelentă cu Arrival și cu Blade Runner 2049. Două filme care sunt sus de tot și intră în galeria marilor epopei SF. Din trailer, ce reiese pînă acum e cam la fel. S-au plîns unii că lipsește saturația imaginii, mai ales pentru o planetă deșertică cum e Arrakis, dar nu am văzut decît cîteva cadre. Și regizorul a folosit același spectru de culori și în celelalte filme ale sale.

Arată bine, fantastic. Nu mai avem imaginile acelea ale opulenței baroce proiectate în filmul lui Lynch. Totul e liniar, brutalist, economisit. E adevărat, nu e un remake, ci viziunea lui Villeneuve, dar îmi va mai trebui puțin ca să mă obișnuiesc cu decorurile noi.

Distribuția e la înălțime. Chalamet arată ca Paul, Zendaya pare total metamorfozată față de MJ din filmele cu Spiderman, iar restul actorilor sunt toți de marcă. Isac, Fergusson, Bardem și alții sunt sigur că vor face un rol excelent. Sunt curios să văd ce a plănuit pentru Liet Kynes, reprezentat de o femeie. Multă controversă, puține răspunsuri.

Eu nu am găsit nimic care să îmi displacă, poate doar scurtimea trailerului. Vreau să văd mai mult (adică tot filmul). Partea bună este că la anul, în prima parte, vreau să reiau toată saga (cele 6 cărți, vreau să zic) pentru a mă pregăti. Există toate șansele ca filmul ăsta să fie printre cele mai bune produse vreodată. Și completînd cu o parte a doua care încheie romanul, și cu al treilea film care să se ocupe de Dune Messiah putem visa la o trilogie cum rar prinde marele ecran.

The spice must flow...

Guest post: Stepa și alte povestiri-Anton Cehov

 Postat inițial pe 27.10.2016 

De scurtă vreme am început să fiu pasionat de lectura povestirilor. Nu mă prinseseră din tinerețea mea literară însă acum am descoperit plăcere și în acest stil de proză. Și, ca orice rus care se apucă să-și pună gândurile pe hârtie, Cehov e maestru la întocmit povestiri.

Ce e fascinant la el este viziunea asupra lumii, deși destul de deznădăjduită. Un povestitor înnăscut, capabil să surprindă clipa, momentul, sufletul omului surprins în lumina reflectorului. Într-o lume ce pare absurdă, nedreaptă și care trădează trăiesc totuși oameni. Fiecare cu luptele sale, întrebările sale încercările de a pricepe rostul lor în lume. Unii pornesc cu speranță, cu încrederea că se poate realiza ceva în viață sau mai important că pot găsi fericirea în viață. Doar că cei care sunt naivi sunt prinși în menghina realității, dezamăgiți, înfrânți, risipiți.

Se critică tot ce e mai rău în om, tot ceea ce poate face rău vieții. Standardele false, impresiile despre ceea ce un om are nevoie, minciunile și iluziile atât de frecvente în relațiile dintre oameni. Putem chiar trage concluzia că din când în când autorul se uită înspre Ceruri căutând un răspuns pentru felul în care se învârte lumea. Toate pentru a rezolva ecuația aceasta a vieții și a felului în care trebuie trăită și înțeleasă. Multe din tușele prezente în episoadele scrise de Cehov sunt sumbre pentru a oferi o speranță pe termen lung.

Cu toate acestea, mi se pare că povestirea Stepa are o rază de bine. Povestea tânărului băiat plecat de acasă pentru a învăța, cumva în același ton cu Nică plecând la Socola pentru a se școli. Drumul său ce constituie descoperirea lumii pentru el e o experiență ce îl transformă și îl face să vadă frumusețea lumii și diversitatea caracterelor umane. Vedea viața pulsând în jurul său. Povestirea are un final deschis, cu promisiunea unei îngrijiri de către rudele sale și cu gândul că în cele din urmă, el va deveni un om de treabă, un om bun cum nu se găsesc pe toate drumurile.

Recomand din suflet acest volum, și de fapt orice carte scrisă de către Cehov. Stilul său curge, ideile sunt clare și pertinente și personajele pline de viață. În scurte pagini reușești să te atașezi de ele în așa fel încât să te bucuri de ele și să simți când ele suferă.

Recomandare: da

Nota: pentru oricine caută o lectură profundă

Guest post: 2084, Sfârșitul lumii-Boualem Sansal

 Postat inițial pe 12.10.2016

De obicei, atunci când o carte se spune că urmează într-un fel sau altul tradiția, evenimentele sau conceptele unui strălucit înaintaș, apar niște așteptări pe măsură. Pe lângă cele normale care se impun ca atunci când dai bani pe o carte să nu ai impresia că ai făcut-o degeaba. Romanul 1984 scris de George  Orwell este un clasic, o necesitate literară pentru orice om ce vrea să se considere cult, indiferent dacă-ți place sau nu.

Revenind însă la 2084, m-am apropiat de carte datorită titlului, datorită tocmai aceste filiații de la Orwell și datorită evenimetelor actuale care par a fi aduse în carte la punctul culminant. Să vedem despre ce este vorba.

În viitorului anului 2084 lumea este Abistan. Nu există nimic altceva și oricine îndrăznește să se pună într-o poziție antagonică cu marele Yolah și cu Abi, mesagerul său, va dispărea complet din istorie. (o mulțime de paralele cu 1984). Totul este controlat prin ajutorul acestei religii care domină fiecare aspect, respirație și gând al existenței umane. Se pare că nu există nicio metodă de a scăpa de sub supravegherea...era să zic a lui Big Brother. (like pentru gluma nereușită) Și totuși, un om simplu, chinuit de îndoieli și adus într-un loc unde vede fisurile sistemului perfect, începe să își pună întrebări. Încetul cu încetul își dă seama că paradisul nu este Abistan și poate există ceva mai bun pe undeva. Și începe o căutare ce cuprinde mare parte a cărții. Detaliile vor fi descoperite de către cei ce se vor avânta în lectura ei.

Să începem cu ce nu mi-a plăcut. Principala diferență dintre 84 și 04 sunt personajele. Aici sunt extrem de șterse, fantomatice chiar. Autorul alege să deseneze Abistanul, să-i explice cutumele, tradiția și istoria, sacrificând însă orice legătură pe care o putea avea cititorul cu personajul principal. Ati, este o umbră, o cameră prin care noi privim în lumea aceasta. Și nimic mai mult.  De asemenea, niciun personaj nu este tridimensional și mai mult decât generic. Dacă cineva moare sau supraviețuiește, nu te impactează pe tine ca cititor aproape deloc.

Un alt minus important pentru mine este lipsa totală a tensiunii. Abistan pare a fi un regim totalitar absolut care controlează tot. Ni se spune despre crimele și abuzurile pe care le face. Dar totul de la mare distanță. Nici măcar odată nu ajungi să simți în ceafă amenințarea. Compară cu Orwell și acel sentiment al faptului că întradevăr Big Brother te urmărește. Aici, totul e prea neclar, prea îndepărtat. Cu toată puterea aceea imensă, nu simți amenințarea.

Fără aceste două componente esențiale romanul cade rău de tot. Nu este o lectură proastă, autorul scrie destul de interesant încât să te facă să afli finalul poveștii, dar nu va avea un impact în timp. Cartea e prea generică pentru a te face să te mai gândești la ea peste câțiva ani. Dar sunt și lucruri care mi-au plăcut.

Unu, ideea e impresionantă. În lumea noastră de astăzi, subiectul e actual și totuși viziunea aceasta teribilă, pusă pe hârtie dă de gândit. Faptul că cineva a făcut-o este un lucru bun, și fiecare în mintea lui poate merge mai departe cu firul evenimentelor imaginându-și o astfel de distopie.

Doi, deonstrucția religiei. M-a surprins felul în care este tratată religia. Desigur, este un comentariu mai mult sau mai puțin voalat referitor la religia islamică și latura ei extremistă, însă nu poți să nu observi câteva paralele. Ca observator al fenomenului religios în general, autorul oferă câteva puncte interesante de vedere și în același timp este echidistant. Nu atacă religia de dragul retoricii și nu o prezintă ca fiind rădăcină a răului. Religia până la urmă se află în mâna omului și el ajunge să facă ce vrea cu ea. Și în acest caz o transformă într-o armă mai periculoasă decât o bombă atomică.

Trei, twistul neașteptat. Acesta este un spoiler pentru cei care nu au citit cartea așa că nu voi spune. Dar la un moment dat există o legătură directă cu romanul lui Orwell. Nu mă așteptasem și când am citit am rămas puțin pe gânduri. Mi-a plăcut abordarea. Veți înțelege voi. (în engleză se poate spune fan service).

În mare, cartea este ok, se poate cumpăra dacă întradevăr e singura carte din Raftul Denisei care vă lipsește. Dacă nu, bibliotecile sigur o vor avea pe undeva și vă așteaptă să o citiți. Merită citită pentru unele idei pe care le expune, deși cititorul va trebui să facă unii dintre pașii pe care autorul nu îi face. În final, comparația pălește. Lumea lui Orwell e întradevăr un totalitarism care înghite totul, în vreme ce Sansal ne pune în față o cutiuță cu nisip, niște cortine și joacă o piesă de teatru a absolutismului. Nu este nicio dispută referitoare la care carte îți va da coșmaruri la finalul lecturii.

Recomandare: da

Nota: pentru colecționari și cumpărători compulsivi