Viziuni abstracte

Motivul care m-a adus in fata foii goale este John Steinbeck si a lui carte geniala "La rasarit de Eden". Am citit-o recent si mi-a rasarit in minte un gand pornind de la o tema prezenta in roman. Adam Trask, personaj principal, arhetip, si in general persoana care n-are habar sa recunoasca o femeie sociopata cand o vede se insoara cu Cathy Ames (parata). Apropiatii sai simt o prezenta malefica in acea femeie. El o percepe ca pe o Eva imaculata, o imagine distorsionata pana la ridicol. Si pentru ca naivitatea este un bun care se plateste scump, se alege cu o rana in umar si doi copii pe care trebuie sa-i creasca singur. 

Unul din ei, Aaron, isi va gasi alinare in bratele unei fete, Abra. Dupa un timp, el simte chemarea pastorala si pleaca la colegiu. De acolo, incepe atent sa adauge straturi ale puritatii in jurul Abrei, reusind sa si-o instraineze si sa deformeze imaginea pe care o avea despre femeia pe care o iubea. Sau cel putin asa avea impresia.

Si aici a venit momentul in care a sarit siguranta. Fascinanta paralela si de asemenea dezolanta pentru ca nu este de gasit doar pe paginile unei opere fictive. Oamenii de multe ori se hranesc cu iluzii in ceea ce priveste viata lor. De multe, vedem oamenii cum am vrea noi sa fie, ii ridicam pe piedestale pe care poate nu le merita. Alteori, in cazurile cele mai patologice, noi suntem cei care ne vedem giganti in tara piticilor. Fugim de realitate ca Necuratul de tamaie si am vrea sa simtim mai repede aburii alcoolului ametitor.

Sa fie aici pana la urma mirosul unui esec? O impacare mioritica cu soarta care e prea nedreapta pentru a fi sorbita in intregimea ei? Sau dimpotriva, e un simptom al unui infantilism prelungit? Lumea este cum vrem noi, nu cum apare ea celorlalti. Si ceea ce era rau, daunator in ochii oricarei persoane cu capul pe umeri, straluceste in fata deziluzionatului. Ne place ceea ce vedem si luptam sa ramanem in cercul stramt pe care l-am creat. Ne trezeste uneori un glonte in umar. Daca avem norocul ca sa-l traga cineva...

Impactul non-prezentei

Ma gandesc de cate ori am dormit cand puteam citi. Ma gandesc de cate ori am stat pe Internet cand puteam face o activitate creativa. Ma gandesc de cate ori puteam ajuta, in schimb am ales sa imi intorc capul si sa-mi vad de treaba mea. Ma gandesc la ocazia in care am putut sa usurez greutatea unui prieten dar am poate am ales sa imi vad de drumul meu si sa-l las pe el cu un zambet rece si fad, si cu un salut poate prea formal.

Poate parea frustrant cand astfel de moment revin in memorie. Ocazii pierdute le putem spune. Momente de blocaj muscular sau etic. "Poate data viitoare," ne mai incurajam de multe ori. Sau ne adormim constiinta impacata cu noi insine. Cu comportamentul de om nou. Linistit. Cu casti pe cap si cu ochii acoperiti. Leganati de un simtamant al unui maine ipotetic si triumfator.

Din ce este totusi format un om? Daca stam sa privim putin fibra lui sensibila. Invelisul ce acopera inima, ce protejeaza creierul si care ghideaza "curentii" alegerilor. As vedea probabil niste caramizi care sunt baza, si in acelasi timp material de constructie pentru fiinta umana. Si as vedea acele caramizi ca fiind alegerile pe care le facem. Deciziile luate.

De la om la om constructia difera. Unul pare castel. Altul si-a ridicat din sine insusi o mica cocioaba. Poate caramizile nu sunt de cea mai buna calitate. Pe alocuri a fost nevoie de lemn, de stufaris chiar. Nu e neaparat cea mai prezentabila cladire pe care o poti cuprinde cu privirea. Si totul a inceput cu o fundatie.

Sa alegem este greu. Exemplele de sus sunt graitoare. De ce? Pentru ca fiecare caramida este pusa, bine sau rau, in perete. Si acesta se inalta putin in fiecare zi. De ce este important acest detaliu? Pentru ca mai tarziu se va ajunge la momentul in care cladirea va fi data in folosinta. Si daca este subreda, cat va rezista. Daca este gresita din constructie, cat va sta in picioare? Si care va fi beneficiul existentei ei?

Aici este intrebarea cea mai apasatoare si sfasietoare. Pentru ca nu este un blog de arhitectura, ci de opinie. Toti oamenii alegem. Toti oamenii ridicam prin actiune dupa actiune un caracter. Si in momentul in care se incheaga "cimentul", cu greu mai poti sa schimbi. E important ca incepand cu ziua de azi sa manuim cu atentie deciziile. Pentru ca ele vor fi baza zilei de maine. Ele vor decide cum va fi ziua de maine. Si cum vom fi noi in acea zi. Niste palate sau niste cocioabe.