Dune, partea a II-a. Primele impresii

 În sfârșit, am văzut Dune. Și e ceva din categoria lucrurilor care și-au meritat așteptarea. Într-un fel îmi pare bine că a apărut acum și nu în noiembrie pentru că așa nu a fost pus în opoziție cu Oppenheimer, iar ambele filme pot să-și împartă aclamațiile (și pe Florence Pugh).

Revenind la film, e greu să aduni laolaltă cuvintele. L-am văzut aseară și cu toate acestea încă nu pot spune că l-am cuprins în întregime. Asta ține și de natura mea introvertită. Când sunt pus față în față cu ceva copleșitor, reacția naturală e de a face pasul în spate și de a consuma situația. Abia mai târziu sunt în stare să ofer un răspuns. Cam așa e și cu filmul ăsta. Abia acum începe să se înlănțuiască în minte.

Două lucruri sunt clare. Primul, trebuie revăzut. Am alergat în linie dreaptă spre final, fără a apuca să privesc în stânga și-n dreapta. Sunt detalii pierdute care trebuie revăzute. Al doilea, nu-l mai compar cu cartea. Știu, asta e reacția involuntară, dar nu cea potrivită. S-au tăiat multe lucruri, altele au fost schimbate (în bine). Un film e altceva și important e să conțină acele elemente fundamentale ce fac romanul să iasă în evidență. Lucruri despre care n-am să vorbesc aici.

Suntem doar la primele impresii. Care ar fi acelea?

 

l Copleșitor; și în primul fel, acela care te face să-ți dai seama că nu ești capabil să prinzi toate detaliile într-o singură ședință; dar și în ceea ce privește magnitudinea; și în prima parte ai simțit istoria și greutatea locațiilor, trendul continuă și parcă este mai palpabil; de la sietch-uri la nava Împăratului acestea sunt reprezentate la o scară greu de repetat (deși mi-ar fi plăcut să văd mai mult din Kaitain, capitala imperială, dar asta e doar dorința unui cititor)

l Bombastic; Hans Zimmer a dat volumul mai tare de data asta, iar majoritatea pieselor poartă în ele esența războiului și haosului gata să fie dezlănțuit; nu prea mai există acele piese calme din prima parte (sunt câteva pe potriva momentelor); dar urgența și povara sunt enunțate mult mai clar; iar pentru un introvertit, e un picuț solicitant

l Accent pe personaje; mult s-a tăiat ca să facă loc pentru cei ce au rămas; romanul este atât povestea Atreizilor, cât și a fremenilor, a planetei și a galaxiei, ceea ce este ușor de pus într-o carte, mai complicat să surprinzi într-un film. Cu toate acestea, Villeneuve reușește să schițeze o imagine de ansamblu suficient de coerent avându-i în centru pe Paul și Chani, fiind ușor să observi felul în care totul servește acestei evoluții

l Grabă; toată lumea s-a plâns de faptul că prima parte e plictisitoare (cum?); de data asta, evenimentele se derulează cu repeziciune, o înlănțuire accelerată înspre punctul culminant. E fascinant cum un film bun poate avea peste 2 ceasuri jumate și să nu simți timpul cum zboară pe lângă tine. Aici vorbesc de Dune.

l Loial cărții; după cum spuneam, nu poți cuprinde tot ceea ce Frank Herbert a scris, nici pe departe. Dar, în cea mai mare parte filmul și deja ar trebui să vorbim despre ambele filme ca un tot unitar, reușește să creioneze exact acea atmosferă și spirit pe care autorul le-a imaginat. Deși acum trebuie așteptată partea a treia pentru a vedea care este rezoluția

l Final neașteptat; există o schimbare majoră față de carte pe care evident nu am să o spun, dar care pregătește scena pentru partea a III-a; deși știam care a fost cursul lucrurilor au fost momente surprinzătoare și interesante.

 

În 2021 abia la a treia vizionare în cinema mi-am schimbat complet părerea despre film. Zic că-s mai călit și nu mai fac greșeala asta. Dune2 este un film excepțional, care merită văzut în cinematograf, cel mai mare posibil, care aduce la viață o poveste cum rar s-a scris (faimoasa comparație cu Stăpânul Inelelor) și care are relevanță până în ziua de astăzi. Dar despre asta, povestim mai târziu.

sursa foto: https://www.uhdpaper.com/2023/05/dune-part-2-4k-6161k.html 

Prima surpriză din Labirint

 Scrisul te ajută să te metamorfozezi, să descoperi că poți deveni cu totul altcineva. De exemplu, luna asta am să umblu cu multe surprize în traistă. Un fel de Andrea Marin, dar un italian pentru că la ei numele ăsta este la modă și printre domni și domnișori.

Revenind însă, la lucrurile importante, Luna Labirintului de Lut nu s-a încheiat, nici n-a început, ci trăiește într-o ambiguitate tipică mie. Când crezi că nu există își ițește capul de sub tufa de Veneția!

Se apropie data simbolică, ziua de 29 februarie, sperând să fie una de bun augur. Pentru unii (sper eu) va fi. Asta pentru că în ziua de dinainte, am să postez online o povestire scurtă cu August și Lea, continuarea oficială a cărții.

Yuhuu, imaginați-vă confetti, artificii și alte lucruri sărbătoricești. Da, lucrez la o astfel de povestire scurtă care se va desfășura în timp real, așa că o puteți citi în pas cu evoluția ei. Desfășurarea va fi puțin diferită, evident, dar restul va fi la fel. Cel puțin în parte. Dar nu spun mai mult, că noah, surpriză!

Țin să menționez că aceasta va fi o versiune un pic neșlefuită. Lucrez la foc continuu și până la acea dată nu am timp să o ordonez după voia inimii. Dar după ce sărbătoarea se va încheia și voi putea să-mi trag sufletul în sfârșit, am să o înțonțolesc în haine mai acătării. Aveți puțintică răbdare, dragi cititori!

Ah, și la final s-ar putea să fie atașat încă ceva și mai interesant, dar... nu pot spune mai mult că... știți voi... surpriză...

 

Să ne citim cu bine și bucurați-vă de zile bune!

sursa foto: https://unsplash.com/photos/white-printer-paper-on-brown-surface-uP4jLndMWnY 

Moby Dick și furtunile de pe Marte

 

Toată postarea asta s-a născut după ce ascultasem astăzi o recenzie de pe Youtube pentru trilogia Marte, despre care am mai povestit. Cel care a vorbit despre opera lui Kim Stanley Robinson a amintit de mai multe ori ceva ce am resimțit pe propria piele: anume că în toate cele trei cărți există lungi paranteze ce nu țin de linia narativă.

Când am să postez recenziile mele despre Marte Verde și Albastru am să menționez și eu acest lucru. Robinson și-a făcut temele într-un mod excepțional în legătură cu o grămadă de aspecte despre planeta Marte, apoi jucând rolul elevului care a învățat tot și apoi deșartă această comoară de cunoaștere peste urechile celorlalți, fie că vor sau că nu vor acest lucru.

Mai important decât asta este reacția mea. Nu am fost atât de frustrat. De ce aș fi fost? Să vă povestesc câteva ceva despre felul în care citesc eu cărțile, mai ales cărțile mari. Nu am nicio problemă dacă o carte are peste 500, 600 pagini atâta vreme cât există o anumită coerență, o linie care se termină în punct. Paginile alea, întâmplările și detaliile trebuie să aibă un sens, un scop. Altfel îmi pierd timpul citind. Ceea ce apare pe pagină trebuie să aibă o relevanță pentru carte.

Până și romanul meu preferat, Mizerabilii, suferă de aceasta. L-am înțeles pe Victor Hugo când începe cu niște flashback-uri diferitele părți ale cărții. Există ceva tangențial care face legătura cu evenimentele povestite. Afli povestea mănăstirii unde se refugiază Valjean și e important să înțelegi locul pentru a avea harta a ce se petrece acolo. Dar nu sunt de acord cu o repovestire destul de pe larg a bătăliei de la Waterloo. Înțeleg, poți descrie atmosfera, felul în care sunt așezate trupele etc, dar Hugo o ia cu context politic și alte chestii irelevante pentru situația specifică.

Revenind pe Marte, de multe ori Robinson face la fel. Unele lucruri le înțeleg și m-am străduit cât m-a dus capul să le urmăresc. Nu sunt ipocrit, recunosc că am sărit uneori peste paginile întregi în care explica bacterii și felul în care schimbă ecosistemul. Chestii utile pentru cultura generală, dar în același timp, lucruri pe care le-aș fi uitat într-o săptămână. Un adevăr dur al vieții, ce să-i faci.

Dar dincolo de asta a existat o anumită îngăduință, o deschidere a mea față de această formă de povestire care de multe ori o ia de-a dreptul pe câmpii marțiene. Am strâns din dinți, mi-am fixat mai bine casca pe urechi și am mers mai departe, așteptând încheierea acestor lungi solilocvii și revenirea personajelor care meritau atenția.

Astăzi însă, acea recenzie m-a făcut să mă gândesc la altceva. La una din marile mele traume literare, și anume Moby Dick, faimosul roman scris de Herman Melville. În copilărie am citit o versiune prescurtată apărută la Corint Junior, dar pe la facultate am pus mâna pe cartea întreagă, apărută în colecția 100 de cărți de la Adevărul. Mărturia acelor zile a rămas marcată pe fostul meu blog unde mă exprimam mai adolescentin și fără rețineri.

Nu mi-a plăcut. Pur și simplu. Adică, bazându-mă pe amintiri, o mare parte dintr-un roman ce bate spre 6-700 de pagini conține descrieri ale mării, ale comerțului cu balene, ale anatomiei balenelor și lucruri din acestea. Fascinant dacă ar fi o carte de non-ficțiune despre vânatul balenelor în secolul al XIX-lea, dar nu într-un roman! Spune-mi despre Ishmael, Ahab și Starbuck sau poate, nu știu...despre Moby Dick!

Acum însă, punând cap la cap aceste informații apare o întrebare aparent neobișnuită. Pe atunci l-am blamat pe Melville, dar astăzi am închis ochii pentru Robinson care face cam același lucru. Să fie de vină impetuozitatea tinereții care m-a făcut să resping balena, sau odată cu vârsta ajungi să fii mai îngăduitor, până aproape de punctul în care nu-ți pasă, ridici mâinile în aer și te gândești că e romanul lui, să facă ce vrea din el? E o dilemă pe care fiecare cititor va trebui să o descifreze pe limba sa.

Nu știu dacă asta înseamnă că ar trebui să ofer o a doua șansa lui Moby Dick. Sau trebuie să îmbătrânesc bine ca să-mi placă romanul ăla...

sursa foto: https://unsplash.com/photos/blue-water-with-white-bubbles-3o5oUjrD90w 

Auzind Labirinturile de Lut

 Nu știu alții cum sunt dar mi-ar plăcea să cred că o carte are mai multe dimensiuni. Un roman este suma fiecărui cuvânt care ajunge să fie scris, corectat și apoi tipărit. Mai are și forma golurilor și pauzelor care sunt la fel de necesare ca și orice slovă așezată pe foaie. Evident, coperta îl transformă într-un obiect de preț, memorabil pentru acela care îl citește și mai ales îl deține. Ai putea oare să auzi o carte?

E o întrebare interesantă. Cred că unii oameni pot citi, cu căștile așezate ușor pe urechi gata să audă melodii pe care le consideră a fi în ton cu ritmul cărții. Eu am avut astfel de experiențe în care melodii au rămas de-a dreptul grefate pe experiența lecturii. Deși recunosc că de cele mai multe ori prefer un zgomot de fond care să nu-mi distragă atenția.

Totuși, există posibilitatea ca unele persoane să nu sufere de această afecțiune ca și mine. Sau mai mult, să fie interesate de felul în care ar suna lumea Labirinturilor de Lut. De aceea am făcut acest exercițiu poate puțin neobișnuit. Am adunat câteva piese muzicale care pentru mine ar reprezenta cartea scrisă. Țin să spun că ele nu au avut vreo legătură cu actul în sine de scriere, pur și simplu le-am recunoscut ca făcând parte dintr-o coloană sonoră neoficială.

Asta ține mult și de preferințele mele. Am ales piese orchestrale, în general soundtrack pentru că nu prea sunt conectat la muzica contemporană. Și nici nu am vrut să o dau pe panta clasică pentru că ar fi puțin snob, deși unele personaje din carte ar fi încântate de un asemenea repertoriu.

Nu țin să explic fiecare alegere, unele sunt evidente pentru cei care au citit cartea, altele poate nu au aceeași rezonanță, eu sper că vor fi convingătoare pentru voi și vă veți regăsi în ele. La fel de bine altcineva își poate construi o altă listă, mai apropiată sieși, eu sunt responsabil doar pentru cuvintele puse pe pagină, nu și de sunetele ce s-ar putea să răsune din interiorul lor.

Și noah, puteți spune că sunt alegeri evidente, sau v-ați fi așteptat la niște melodii obscure sau mai știu eu cum. Inspirația și intuiția nu țin de alegere și ghidează imaginația. Aș putea la fel de bine să spun că nu am avut de ales în piesele care mi se par că seamănă cu ce am scris. Sau poate suna foarte pretențios. Depinde de fiecare. Audiție plăcută!

-You can’t repeat the past (Great Gatsby)

-Quantum Mechanics (Oppenheimer)

-Kingdom of Atlantis (Aquaman)

-To the Stars (Ad Astra)

-The Force Theme (Star Wars: A New Hope)

-Stone Language (The Time Machine 2002)

-On the nature of daylight, Max Richter

-Valsul nr. 2, Dmitri Shoshtakovici (pentru o anumită scenă, cine a citit cunoaște)

-Concerning Hobbits (Fellowship of the Ring)

-Sent here for a reason (Man of steel)

-Themyscira (WW84)

sursa foto: https://unsplash.com/photos/black-and-blue-cassette-tape-wvbOWcIDuYg

Luna Labirintului de Lut

 

Aniversările ne aduc aminte de timpul de care a trecut, de ceea ce am realizat de atunci înainte. Sunt un amestec de nostalgie și mulțumire.

Atunci poate v-ar mira să vă spun că m-am trezit extrem de târziu în ceea ce privește această atât de importantă aniversare. Din toate știrile inutile care curg gârlă la sfârșitul anului, niciuna nu spunea că anul 2024 este an bisect (pentru că toată lumea știe cât de mult iubesc eu matematica).

De ce este important acest detaliu? De carte!

Executăm un mic flashback până înapoi la începutul anului 2020, deși nu prea am vrea să facem asta. În spatele lumii ce se masca și privea înlănțuită cu ochii în televizoare a apărut un plan. Dorința de a publica o carte devenise tot mai precipitată și în cele din urmă, am descoperit formula câștigătoare.

Un roman scurt, de-o zi, care să surprindă drumul celor doi protagoniști, Lea și August. L-am scris dintr-o suflare, i-aș putea spune că e un roman EE Schmitt din pricina lungimii. Însăși curgerea timpului mi-a oferit un indiciu de la care practic a pornit intriga cărții. Anul 2020 era an bisect. Dacă ați citit cartea știți la ce mă refer, dacă nu, de ce nu ați citit-o?

So, undeva în primele zile ale lui 2024 mi-am dat seama de acest fapt. Și am zis că e o ocazie suficient de rară pentru a nu trece neobservată. Astfel, în mod neoficial și dezorganizat, ar trebui să dau startul Lunii Labirintului de Lut! Nu știu dacă să mint și să spun că totul este gata pregătit sau să fiu sincer și să zic că mă uit la calendar și mă apucă leșinul. Alegeți voi un răspuns care se potrivește mai bine.

Oricum, ce am zis e bun început. Ceva o ieși, sper că interesant atât pentru cei care au intrat în visul Labirintului în 2020 sau mai pe urmă, dar și pentru cei care poate vor fi interesați să facă saltul zilele acestea. Nu promit nimic pentru că nici eu nu știu care din visele ce-mi colcăie prin minte va deveni realitate. Vă asigur că se va afla în scurt timp pentru că timpul este scurt!

 

La mulți ani Labirinturi! La mulți ani, cititori! Ne visăm pe 29 februarie!