Cum ar trebui sa sarbatorim Craciunul?

Sa fie altfel? Diferit de pana acum? Multa lume militeaza pentru o purificare, reformare a acestei sarbatori. Sau pur si simplu pentru o scoatere pe deplin din calendarul nostru atat de mult batatorit. S-a pierdut spiritul ei! Am corupt-o noi oamenii transformand-o intr-o ocazie de rasfat digestiv, de rispa si snobism, de urgenta medicala. Societatea de astazi a reusit sa inece puritatea micilor cadouri din trecut.

Ma gandesc la termeni acum. A sarbatori, ce e aia? Ce e o sarbatoare? O ocazia de a te opri din lucru si de a privi inapoi, poate. (nu degeaba e la capatul anului) Tragi o linie, poate alaturi de persoane dragi tie si privesti in spate. Te uiti in ochii lor si vezi ce ai pus acolo. Ce cadouri ai lasat. Nu azi, in ziua de Craciun. In fiecare zi. Pana acum. Zi de zi, ora de ora. 

Ceea ce e trist in existenta umana este lipsa de consistenta. Noi alegem tot timpul focul de artificii si suntem atrasi de simbolismul unor zile si evenimente pompoase. Ne declaram buni doar pe o perioada limitata, de parca frumosul are termen de valabilitate. "Nu, azi nu pot sa fiu bun pentru ca nicio stea stralucitoare nu e pe cer." Ne-am claustrat in astfel de sarbatori si am pierdut cumva intelesul lor profund. Un mare rabin, Joshua Heschel spunea ca omul trebuie sa creeze momente sacre. Asta inseamna de fapt, sacrul. Si e o imagine frumoasa pentru ca nu e legata de o data anume. Se poate intampla si a treia marti din septembrie.

Dar, revenind la intrebare, sa-i dam si un raspuns scurt. Cum? Uitandu-te la ceilalti. Si gandindu-te la cum a inceput totul. Cu Cineva uitandu-se la altii. Si hotarand ca singura cale prin care ei pot fi fericiti este ca  El sa uite toate lucrurile frumoase pe care le avea si sa se sacrifice. Pentru altii. Ca mai incolo ei sa tina minte acest lucru si sa faca acelasi lucru inspre pomenirea Sa.

Lumina pusa sub obroc moare fiindca nu are cui sa-i impartaseasca vestea ei. Dar daca e pusa acolo unde lumea poate sa vada, atunci isi va indeplini misiunea. Misiunea noastra este sa facem bine, sa privim dincolo de noi, la oamenii din jurul nostru si sa facem ca lumina sa rasara in ochii lor. Facand asta, vom face din orice zi o sarbatoare, o amintire a Craciunului originar, cand Cineva a inteles ca e mai ferice sa dai, decat sa primesti.

Sa ucidem preferatul, sa crestem turma!

Urmeaza o postare personala. Si anume se refera la mine in mod personal, dar se aplica si lumii inconjuratoare, o lume care imi impartaseste slabiciunea si care se foloseste de ea la potentialul ei maxim si din pacate distructiv pentru gandirea noastra.

Inainte de a crede ca intram intr-un teritoriu mult prea lugubru, sa stiti ca este vorba despre ceva comun, banal, apartinand lutului si care ne-a fost totusi de folos de atatea ori. Este un "as" din maneca, scos in momentele de ananghie si care completeaza intr-un mod peticit orice aparenta lipsa de congruenta mentala.

Despre ce ma tot chinui sa vorbesc aici? Despre un anume cuvant, un adjectiv, care a devenit un fel de parola, de vesta de salvare, de buton ESC din situatiile dificile. L-am folosit si eu de multe ori, desi dupa aceea am avut procese de constiinta si am stat nedormit nopti la rand luptandu-ma cu sentimentul vinovatiei milenare. (totul e adevarat pana la ultima parte).

Asadar, nu vi se pare interesant? Ups, am zis-o din nou! Da, este vorba despre acel cuvant. E un cuvant care ajuta, care umple lipsele din cadrul discutiei, o pluta intr-o mare involburata a unor discutii mult prea abstracte pentru o cercetare atenta a DEX-ului mintii. O caramida ce se potriveste oriunde, de la cocioaba la castel si nimeni nu baga in seama exista acestui elefant in camerele pline de neuroni ale noastre.

Interesant e un cuvant care ineaca. E ca o iedera ce se infasoara si incearca sa inghita orice forma de originalitate si creativitate ce ar putea sa se nasca in mintea cuiva. De ce sa te chinui cand ai totdeauna la indemana cheia alpha? Este mita care distruge visele cuvintele merituoase ce s-ar putea strecura in vocabularul nostru. Este producator de clisee si limbaj de lemn si aceasta este o mare crima. Impotriva limbii si impotriva gandirii care nu se poate dezvolta din sase verbe si opt substantive.  Este de datoria noastra sa fim mai interesanti decat e nivelul discutiei. Pentru ca in spate, se afla o turma de cuvinte ce inca doarme. Vedeti doar sa n-o treziti cu zgomotul mintii gandeste!

Despre tus si schimbari de tari

Maine Romania va plange cu  ochi si va rade cu celalalt. Sau viceversa. Maine se va declansa marea masinaria umana a democratiei in numele carora oameni si-au expus parerea, mai vocal sau civilizat, oamenii au incetat sa vorbeasca cu apropiati si care a facut ca lumea sa simta nevoia sa iasa in strada. Pentru ca se poate. Si totusi pentru ca nu e bine.

A iesi in strada e normal. Te doare capul, iei o pastila pentru a alunga durerea. E una dintre binecuvantarile unei democratii.  Pentru ca unii fac ceva si ceea ce fac nu e bine. Ingradeste. Nemultumeste. Si pentru acest lucru, maine vor fi taxati. Fiecare pleaca fiind  siguri pe argumentele din mintea lor ca fac alegerea cea buna. Ca acela care merita sa fie votat este Solutia pentru aceasta tara. Si poate ca asa este. Sau poate ca nu.

A fost multa agitatie in Romania in ultima vreme. Oameni care s-au raliat unui steag si au purtat 'lupte" la nivel conceptual sau prin cuvinte mai taioase decat era necesar. Asta e, suntem balcanici si sangele clocoteste mai usor la tensiune inalta. Chiar daca una dintre optiuni degaja un anume calm ce taie orice elan bataios, se gasesc altii ce sa-si imprumute energia proprie cauzei. Si au facut-o pana acum.

Maine, e ultima fila. Maine, lumea voteaza. Alege ce e mai bun. Iese ce e mai potrivit. Acela care captiveaza mintile celor mai multi intr-o viziune cat mai paradisiaca a tarii noastre. Asa s-a intamplat mereu. Cel putin la inceput. La inceput...totul este bine.  Laptele si mierea inca nu expira si nu mucegaieste. Traim pe un val de euforie.

Si totul se schimba dupa un timp. Redevenim romani simpli care vor astepta urmatoarele alegeri ca sa gaseasca din nou  Solutia. Si iar ne facem cete-cete de razesti gata de lupta impotriva dusmanilor de propaganda. Gata sa aparam un vis ce parca nu ne viziteaza.

Pentru ca pana la urma, Solutia s-ar putea sa nu fie neaparat acolo. S-ar putea ca noi sa pierdem esentialul.  Tara noastra are aceasta dragoste de tron, orice forma ar avea in mentalul nostru si mereu ajungem sa ne punem speranta in tron ca ne va salva. Si uitam o forma practica zicatoare a inaintasilor nostri latini.

Audaces fortuna iuvat. Soarta ii ajuta pe cei ce se ajuta singuri. Visam sa fim o tara europeana.  Vrem o tara ca afara si ne punem cumva speranta in cei de sus ca o vor realiza. Da, au si ei umarul lor de pus la intemeierea unei natiuni noi, dar tronul nu e tot. Romania nu se creeaza doar la Palatul Cotroceni sau Victoria. Romania se naste in casele fiecarui roman care hotaraste ca sa fie un bun cetatean. Un cetatean care alege sa lucreze bine, sa investeasca in sine, in viitor, in societate. Care vede dincolo de imediat si de interes.

Unele vise nu se implinesc acum. Nu au cum. Romania, acea Romanie buna s-ar putea sa ramana doar un vis pentru noi. Dar cel mai important e ca macar cei ce vin dupa noi sa se bucure de ea. Si fiecare om poate pune umarul la implinirea acestui vis prin felul in care este roman si isi traieste viata. Marile momente din istoria nationala nu au fost infaptuite de oameni care sa se vada pe sine, ci doar pe semenii lor.

De maine Romania se va intoarce altfel dupa soare. Cu alti oameni care sa stea pe tron. In bine sau in rau. Solutia nu e noua revolutie ca sa aduca pe altii mai buni. Poate acum nu exista. Dar mai exista ziua de maine, cand cei care spera se vor putea bucura de roade a unor seminte asezate inca de pe acum intr-un pamant ce pare sterp. Si asta, e cea mai buna Solutie pentru o Romanie cu adevarat buna.

Despre timp si pierderea lui

Una dintre ideile mele preferate despre om este ca el este o fiinta care isi recunoaste finitudinea si danseaza (metafizic) in jurul Timpului. Limitarea la o anumita perioada de activitate duce la aparitia unor anumite comportamente din partea fiecarui om. Alegeri care ii definesc personalitatea si care creioneaza la final, un destin, o viata.

Si Timpul joaca un rol foarte important in viata noastra. Altfel, nu ne-am fi inconjurat cu ceasuri, calendare si cronometre. Viata noastra este segmentata, impartita, divizata la puteri omenesti si supraomenesti in asa fel incat ar parea un fluviu pe care s-au ridicat diguri din loc in loc.

 Dar nu mi se pare a fi ceva si e normal pana la urma. Nici eu nu sunt ferit de aceasta reactualizare la minut a vietii, fiind destul de scrupulos in privinta secundelor ce imi compun o zi, o viata.  Si zilele trec vijelios, precum o furtuna. In urma, raman doar consecintele (pentru unele persoane, chiar pagube) ale ceea ce noi am facut.

 Insa vreau sa privesc putin dincolo de limita cea mai de jos a divizarii pe care ne-o facem. Sa ma gandesc la acel taram mistic ce poarta numele de Viitor. E locul unde vrem cu totii sa locuim. Aici toata lumea isi termina cu bine dietele, inchide ultima carte din cele 100 propuse spre citire si vorbeste mult mai bine ca inainte pentru ca si-a incheiat exercitiile de dictie. Dar, pana acolo e drum lung. Timpul are prostul narav de a se interpune intre noi si scopurile noastre.

Si aici omul pune piciorul in prag. De fapt, el insusi pune bazele unui "prag", unei punti de legatura cu acest viitor ipotetic. Este uimitor pentru fiiinta umana cum este ea in stare sa vada acel viitor. Sa stie ca peste ani ceea ce e gand, chiar va exista. Si cu toate acestea, se poate pentru persoanele care pun punti intre ei si Viitor.

Problema cu puntile metafizice este ca se aseamana prea mult cu omoloagele lor din lumea fizica. Ele se pot rupe, se pot paragini, rugina mancand toata rezistenta. Pot fi uitate si atunci, se pierde Visul. Viitorul devine un proiect esuat, o epava ce poate mai bantuie prin mintea omului in noptile in care somnul fuge mai repede ca si pagubitul.

Dar fiecare dintre noi avem dreptul sa visam. In jurul nostru,  totul pare sa se rupa, sa se sfarame. Puntile acestea poarta atatea nume incat nu ajunge un blog sa le spui pe nume. Sunt legaturi intre oameni, meserii  si sperante legate de mai binele semenilor sau trecutului. Toate se pot deforma si isi pot pierde valoarea pentru Omul care le leaga. Si el le tot rupe.

Cu toate acestea, la finele acestei postari nu exista elixirul magic. Sfantul Graal e ascuns in alta parte. E doar o concluzie faptica a unei realitati care se petrece in jurul nostru. In acelasi timp, reprezinta si o speranta. Pentru aceia care citesc aceasta postare, pentru altii care viseaza si pun tot efortul in punti cladite din material ce nu se rupe. Pentru astfel de persoane, as scoate in evidenta un respect pentru determinare si in acelasi timp pumni stransi pentru ca Visele lor sa treaca hotarul secundei zdrobitoare si sa se uneasca cu un Viitor ce tine mainile intinse spre cei ce vor...

Crestinism cu iz cavaleresc

Sunt unii oameni care stiu sa puna o problema, si in cateva cuvinte sa adune seva unor experiente ce altfel nu pot fi explicate. Un autor de asemenea talie mi se pare Nicolae Steinhardt si a sa carte Daruind vei dobandi. 

Desi nu e carte unitara, ci o colectie de predici rostite de acesta, ele au teme comune, idei ce lucreaza la formarea unui piedestal pe care sa se aseze un crestinism cristocentric (nu imi suna deloc pleonastic) si mai mult, un crestinism frumos.

E o mireasma ce se ridica din buchiile pe care el le aseza pe foaie si toate se strang in imaginea ideala si posibila a crestinului veritabil. Si din cuvintele lui, cum arata un crestin veritabil? E un crestin 100%, care nu stie ce inseamna jumatatea de masura. E un crestin gentilom, manierat, rafinat, un gentlemen. De aceea mi s-a parut atat de originala si de vivace. E omul curajos, caruia nu i-e teama sa puna intrebari si nu e infricosat de alegerea de a sta la valorile pe care le crede. E omul care stie ce trebuie sa faca. E omul care vede, ceea ce majoritatea nici nu-si inchipuie ca ar fi prezent. E ceva ce s-a pierdut in ideea religioasa. Si cred eu mai ales la romani. (De orice biserica ar apartine ei)

Cand vad biserica romaneasca, vad un trist instinct de turma, o dorinta de mantuire in grup, fara a tine seama de individ, si de faptul ca Dumnezeu cere o relatie cu fiecare. Si daca vorbim de relatie...sincer mi-e teama sa deschis subiect. E o relatie fie de-o ingustime a credintei care tine ca orbul de bata de ce are fara a avea curaj sa mearga mai departe (a se citi predica despre femeia samariteanca, unde Steinhardt prezinta un Isus fascinat de inteleptciunea iscoditoare). E religia low limit, religia "hai s-o facem si pe asta", religia lui "Doamne, da-mi si baga-mi in buzunar".  E trist. Nu asta a vrut sa planteze Isus.

Si portretul Sau mi se pare cumva mai schitat, cu cateva tuse de umbra si lumina. L-am vazut pe Isus cel iscoditor, L-am vazut pe Isus care da "boiereste", dupa cum pomeneste de multe ori autorul si mi-a placut. Prea tinem strans de-o icoana imaginara a unui Isus a la Robert Powell cu ochi ficsi si rostind solemn si morturar toate cuvintele Sale. El a fost debordant de energie si stiind exact ce rol avea de indeplinit pe Pamant. Si cred ca a vrut sa insufle aceste idei si in mintile si inimile celor care urmau sa creada in El.

Si da, as vrea un manifest pentru crestinismul gentilom. Nu pentru coate aplicate de "frati, fratilor lor", nu de urcat pe scari si de transformare a lui Dumnezeu intr-un biet djinn care indeplineste dorintele stapanului. Si nici crestinismul ca transfer bancar. "Eu fac asta si tu ma binecuvantezi." Crestinismul nostru trebuie sa arate ca Christos n-a murit. Ca El a inviat si poate sa faca pe oricine vrea asemenea Lui. Slujba grea pentru un om, dar nu imposibila. 

Orice crestin ar trebui sa simta in inima o dorinta de a fi altfel de lume. Lumea cum e? E violenta, e murdara, smechera si dornica de a trage in jos. Un crestin, e omul manierat, rafinat, care se apleaca la orice problema si raspunde la ea cu un glas amabil. Asta e o viziune si o speranta. S-o incadram in utopie? Nu stiu, totul depinde de credinta si eu cred ca la o adica, putem muta si muntii mintilor noastre.

Sa ne legam la ochi, sa nu vedem detaliile!

 Vad multe persoane care isi manifesta increderea in ceva intr-un mod atat de vocal incat par a fi detinatorii tuturor informatiilor si nimeni nu poate sa-i corecteze pentru ca ei stiu tot si punctul lor de vedere este corect si este imposibil sa fie altfel.

Si mai vad si persoane care aleg sa isi expuna parerea pe un spatiu mai extins, a la me, construind argumente pentru a demonta anumite teorii si pareri despre lume si viata. Toate bune si frumoase.  Nimeni nu ar trebui sa bage pumnul in gura nimanui cand este vorba de opinie, atata vreme cat se exprima intr-un mod civilizat si respectuos. In umila mea parere, ce trece dincolo ar trebui pur si simplu ignorat pentru ca autorul are lipsuri in domeniul comportamental.

Oricum, motivul pentru care scriu acum este ca am citit un articol. Si vreau sa fac referire la un singur lucru, pe care nici macar nu l-am introdus in text (ar trebui sa iau un curs de jurnalism, poate). Este vorba despre un articol in care autorul intr-un mod blitzkriegian demonteaza "minciunile" si "adaugirile" Evangheliei si ofera dovezi solide ce sustin opiniile autorului. Nu ma voi apuca sa demontez acum toate aspectele pentru ca exista siteuri si bloguri si carti de teologie serioase care sunt mult mai in stare decat sunt eu. Dar vreau sa ilustrez ceva.

In urma cu un si ceva citisem "Moby Dick", vazuta ca o capodopera a literaturii universale. Parerea mea sincera este ca aceasta carte este o pierdere de timp, o carte mult prea lunga si prea putin concentrata pe a spune o poveste si mai mult pe a fi un manual de biologie, o carte care avea potential pe care l-a ucis si care in momentul in care parea sa aiba ceva interesant de narat ma pierduse cu vreo 300 de pagini inainte. Deci, v-ati dat seama ca mi-a displacut cartea.

Cu toate acestea, am ascultat cu o alta ocazie o recenzie a cartii. Total diferita de ceea ce tocmai am prezentat eu mai sus. Cea care vorbea surprindea anumite subtilitati ale autorului care nu mi-ar fi trecut prin minte si pe care le-am sarit in lectura. Exista multitematism, idei despre viata, lupta, razbunare care transcend o simpla lectura fugara a cartii.

Ce vreau sa spun cu asta? De ce tratam atat de usor Biblia? Criticii ei mi se pare ca nu-i ofera niciodata suficient credit. O trateaza ca pe o carte scrisa de oameni inculti pentru oameni inculti.  Nu exista pic de profunzime, si totul e dat cu lingurita sa inteleaga taranii. O fi asa? Io cred ca nu.

Priviti doua perspective. Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, scrisa de oameni  care au primit informatii direct de la Dumnezeu, o Fiinta atotputernica, atotstiutoare si, in mare, Stapanul Universului. Nu ai citi ce scrie acolo cu o alta atitudine decat o infumurare specifica veacului iluminat? Sau a doua imagine:  Biblia este cea mai mare inselatorie a istoriei. Nu exista una mai mare. Nici o alta carte nu a fost atat de raspandita, atat de citita, atat de crezuta decat Biblia. A prostit pur si simplu miliarde de oameni care s-au uitat pe paginile ei si au luat de bun ce scrie acolo. Si tu alegi sa o privesti ca pe o carte pentru oameni cu intarziere.

Si ma intreb...in secolul in care mai traim putem sa aruncam la gunoi autoritatea si greutatea Bibliei prin argumente naive precum "acolo scrie ceva, dincolo altceva deci Biblia se inseala?" In numele criticii literare, cei care s-au ocupat cu scrierea Scripturii cu siguranta au fost cu mult mai dotati intelectual decat multi dintre cei care batjocoresc ce ne-a fost lasat peste secole. Dar, aici nu e batjocorita doar Biblia, ci si bunul simt. Sa te fundamentezi pe o asemenea impresie e ridicol de-a dreptul.

Nu cer mai mult decat ochi si urechi. O carte poate fi ignorata si poate fi urata pe multe considerente. Sunt carti care nu-mi plac datorita unor experiente, datorita autorului sau pur si simplu a felului in care pune problema. (de exemplu, nu sunt La rascruce de vanturi) Asta nu inseamna ca nu le recunosc valoarea, nu recunosc faptul ca e ceva mai mult decat am citit si mi-a provocat departare. 

O carte care are pretentia sa fie mai mare decat orice alta carte scrisa vreodata, ar trebui sa aiba parte de un proces ca atare. Si da, poate cand o citesti n-o intelegi, si spui ca n-are rost. Dar, ganditi-va la asta, inteleptciunea se castiga usor? Lucrurile profunde se afla ingropate la 50 cm sub pamant? Acolo gasim diamante, sau la sute de metri? De ce sa ne inchipuim ca Dumnezeu vrea niste incuiati ca fiii ai Sai? El vrea niste oameni capabili sa gandeasca si sa fie in stare sa priceapa faptul ca exista nuante, si ca doua povestiri, in doua locuri diferite pot sa arate alte reflexii ale unui tablou mai mare. Hai sa nu fim ingusti. Traim totusi in secolul mintilor largi. 

De ce mi-e ciuda pe aradeni?

Spoiler: pentru ca la altii se poate si la noi nu.

Nu stiu altii cum sunt, dar cand ma gandesc la Aradul meu natal, ma gandesc la un oras frumos, cu un trecut demn sa umple o carte cu mii de pagini, cu oameni frumosi si dedicati care au luptat pentru mai bine. Si au lasat in urma lor o mostenire trainica in acest oras frumos. Si nu numai. Tot ce cade sub incidenta geografica a numelui Arad este de asemenea impregnat de acest virus al frumosului.

Si imi place Aradului si dupa aproape 7 ani inca ma minunez cand ma plimb pe strazile lui si dau de cladirile astea de poveste care au atat istorie in ele ca ar vorbi zile in sir de-ar fi cine sa le asculte. Nobili, politicieni, carturari, clerici, profesori, inventatori, artisti, negustori, oameni, aradeni. Si, Dumnezeu stie, cat mi-ar placea sa revad peste tot stralucire si nu ruina. Placute unde sa stea scris "Aici a locuit un mare om" si nu "Atentie, cade tencuiala." 

Stiu, stiu, nu-mi sariti in cap, e mult mai complicat decat atat. Daca ar fi atat de usor, s-ar fi facut. Si s-a facut in ultimii ani, nu pot ascunde asta. De fiecare data cand ma intorc de la facultate si ma plimb prin Arad, mai vad o cladire care arata frumos din nou. Si ma bucur putin. Doar ca...as vrea totul, asta mi-e firea.

Am fost si io turist in tara mea destula vreme si am vazut o multime de locuri frumoase, locuri in chinurile facerii si locuri paraginite. Eu inca cred ca Aradul este la limita dintre primele doua. Recent am fost in vacanta in orasul muresean Sovata, avand ca intentie sa ajung in cele mai importante locuri din zona Sighisoara si Targu Mures.

Am fost uimit. Am fost uimit si de Sovata care reuseste sa isi dezvolte potentialul pe zi ce trece. De asemenea Tg. Muresul este un oras efervescent, doldora de locuri frumoase si in care s-a putut. Centrul arata imbietor si merita vizitat cel putin odata in viata. De Sighisoara nu mai zic nimic. S-au spus atatea incat nu are rost. Dar tot recunosc frumusetea istoriei daltuite in piatra si care pur si simplu se emana in acel loc. E superb. 

Si intrebarea ce apare mereu e "Aradul n-ar putea fi la fel?" Cum sa nu! Putine orase au atatea obiective cum avem noi. Prima scoala de invatatori din Romania, un teatru vechi de doua secole, biserici sobre, palate zvelte, turnul de apa, o cetate...a altora si as putea continua. In afara? In judetul nostru sunt cel putin 40 de castele, conace si case nobiliare, unele in paragina, altele case de nebuni si putine folosite in scopuri educativ-culturale. Stam pe o comoara pur si simplu. Trebuie sa stim ce sa facem cu ea. Altfel timpul ne-o va fura. 

Despre flegme si litere

Cat e de usor sa batjocoresti? Raspunsul evident e foarte usor. Iti trebuie doar tupeu, nu mai mult. Nu ai nevoie de facultate, de un curs de retorica. Iti trebuie o limba iute, otara inteleptciune diavoleasca si un oponent care fie iti canta in struna, fie tace smerit, acceptand sa nu se coboare la acel nivel.

Sunt frustrat cand citesc comentarii la diferite articole sau postari din Romania. Sincer. Recunosc, nu este ceva local, e ceva uman sa iei in zeflemea un anumit subiect. Am "pasiunea" aceasta de a citi comentarii la diferite stiri etc, si vad reactiile oamenilor. Si de multe ori mi-e rusine de rusinea pe care altii n-o poseda, sau o tin ascunsa bine ca pe o comoara.

Nu ma refer neaparat la un limbaj injurios, acela e deja un nivel trecut de limita decentei acceptate. Dar unde sa asezam totusi aceste limite? Poate sa dau niste exemple ca sa avem cu toti o imagine de ansamblu. La postarea unei jurnaliste, citesti comentarii legate care fac mai repede adresa la persoana ei, care o jignesc fara niciun motiv aparent decat ca persoana in cauza s-a trezit din somn pe partea stanga si avea putin scuipat pe care nu stia unde sa-l scape. Sau dialoguri pe diverse teme, in care un interlocutor, in loc de a dezbate, pur si simplu bate. "Ba prostule, tu n-ai habar de...", "Maimuta aia de..." si exemplele abunda. Uneori mi se pare ca paginile de comentarii se transforma in niste haznale imense in care oamenii isi deverseaza "opiniile".

Ok, s-ar putea sa fi devenit putin cam mirositor. Dar, cu asta ma confrunt cand citesc opinii si acolo nu am masca de oxigen, cum am ales sa pun in acest post. Daca tot ma plang, sa zic si ce ar fi de facut, ca doar nu sunt un datator cu fundul de pamant si atat. Cum mi-ar placea mie sa arate o sectiune de opinii de oriunde.

Respect. Un cuvant vechi, dar niciodata invechit. Pare ca nu este cunosc de multi oameni. Este trist cand argumentele unora se termina sa foloseasca, argumentul ultim, flegma, atacul la persoana, zeflemirea (cu sens de batjocura, nu e urma de ironie fina in ce pomenesc eu) persoanelor, institutilor, subiectelor. Simt ca este o problema destul de mare aici. Avem o viziune destul de limitata in cadrul acesta. Io am dreptate, si tu nu ai. Si in conformitate cu asta, te pot calca in picioare. De ce? 1. S-ar putea sa te inseli. 2. Cu ce te ajuta pe tine in mod constructiv daca arunci cu gunoi in altcineva? Doar pentru ca te simti tu cocosul din curte, ca "uite cum i-am zis-o" si "i-am dat de l-am julit". Un dialog intre doua persoane pe orice tema data ar trebui sa aiba anumite granite pe care sa nu le treci.

Totul porneste de la respect. Chiar daca nu sunt de acord cu tine, si am dovezi clare cu bati campii, voi incerca sa-ti demonstrez asta intr-o maniera care sa nu te lezeze pe tine, sentimentele tale, sau lucrurile pe care le consideri importante in viata. Oricare ar fi acelea. Jignirea nu este un semn de buna purtare si buna crestere. Este o forma de violenta inutila, o violenta verbala fara noima. Si dupa cum spunea odata bunul Asimov "Violenta este ultimul refugiul al incompetentei."  

Cred ca nu mai e nevoie sa o lungesc prea mult. Destule sunt cauzele care au dus la aceste razboaie de gherila intre preaiubiti confrati ai rasei omenesti, dar am speranta ca putem schimba ceva. Cei ce vin din urma, pot sa invete sa dea la o parte aceste defecte si sa imbratiseze frumosul din viata. Pentru ca mai frumos este un trandafir decat o buruiana.

Rotile societatii

Suntem tineri. Suntem poate la facultate. La prima, la a doua. Avem planuri, idei, dorinte, sperante. E normal. Doar suntem tineri. Si e normal sa fie asa. In acest moment, avem toata puterea sa ne transformam viata in ceea ce vrem noi, sa devenim ce dorim noi, in limitele impuse desigur de orizontul personal. Si e foarte bine sa fie asa. 

Cand altcandva vom mai putea spera sa intoarcem lumea cu susul in jos? Sa ne punem amprenta pe felul in care se invarte globul? Acum doar. Si facem tot posibilul sa ne ducem pana la capat sperantele, visele si dorintele noastre. Invatam, exploram, aflam. Ne pregatim pentru aceasta mare aventura care este viata. (Aici vorbesc despre persoanele care doresc sa lase ceva in urma lor, o mostenire. Cei care pretuiesc viata din cele mai mici petale ale clipelor pana la quasarii decenilor) 

Dar privind putin cum sta lumea, am ales sa fac o mica pauza. Mi-am dat seama de o realitate trista care bantuie lumea si cu siguranta va fi intalnita si de catre noi, cei care inca nu am ajuns la linia de start. Care e aceasta? Simplu: societatea, oamenii vor ajunge sa ne canibalizeze. Sa ma explic.

Ne situam fiecare in imaginea lui despre viitor, in visul sau despre ce va fi maine. Ne facem datoria, muncim cu placere pentru ca locul de munca este mai mult decat atat. Este o vocatie, o chemare, nu puteam merge in alta parte decat acolo si sa ne simtim impliniti. Nu muncim, ne jucam doar.

Si ne facem treaba de minune. Devenim buni, tot mai buni in ceea ce facem. Si oamenii din jur vad asta. Si cer de la noi mai mult, tot mai mult. Poate considera ca devenim un bun al lor de care se pot folosi dupa bunul lor plac. La fel cum o lumanare arde mocnit, am arde si noi. Dar oamenii vor tot de la noi, sa ne lasam pe noi insine si sa ne dam lor cu totul. Sa ardem pentru altii. Da-ti viata ta pentru viata lor.

Ati inteles tabloul, ma gandesc. Si nu cred ca inventez. Am vazut situatii in jurul meu si cred ca sunt inteles in aceasta dilema. Nu pot spune ca este neaparat trist. Asta pana cand se intampla ceva trist. Uneori cand tragi prea tare de o coarda se rupe. Dar la oameni nu mai poti repara nimic. Si in cazul in care cade, nu mai poti decat sa-i porti de grija. In cel mai bun caz. Altii ard si apoi mucul lor este lasat sa se stinga pe poteci pustii.

Si asa curge viata. Poate asteptati un final motivator, care sa imbarbateze, dar nu prea este niciunul. Nu este un indemn la a nu ne face datoria, sau de a munci romaneste (sub stindardul lui "las-o ca merge si asa"). Inca cred in excelenta la munca, orice domeniu ar fi acesta. Si daca munca aceasta ne va face sa cadem precum Icar, zburator prea aproape de soare, sa fie macar dupa ce am adus fericire acestor oameni care nu inteleg cum arde o lumanare. 

Recenziile lui Sturza-Razboiul salamandrelor, Karel Capek

Credeam ca voi fi dezamagit de cartea aceasta si ca voi fi nevoit sa o asez in categoria Anticariat. Dar, Karel Capek m-a facut sa-mi dau peste gura si sa apreciez cartea la adevarata ei valoare. Dar, un scurt rezumat.

Totul incepe in insulele Pacificului cand un batran lup de mare ceh descopera o noua specie de animal, Salamandrele, fiind de fapt interesat de profitul pe care il putea castiga datorita perlelor pe care acestia le aveau in apropierea lor. Cu timpul Salamandrele intra in atentia publica, devenind descoperirea secolului si ajutand civilizatia umana sa ajunga pe noi culmi ale dezvoltarii in vreme ce ele insusi au ajuns sa evolueze intr-o specie sentienta si capabila sa puna probleme omenirii (punctul culminant al cartii). Si intradevar, ce final! O lucrare cu adevarat science fiction de anticipatie si mai ales introspectie.

Cartea este publicata in anul 1936 in limba ceha si cu adevarat se simt ecourile acelei perioade tulburi ale istoriei. In mare cartea apeleaza la satira la adresa societatii si evenimentelor sumbre ce se intamplau atunci. Germania nazista isi facea loc tot mai agresiv pe harta Europei centrale, ciuntind si o parte a Cehoslovaciei natale a autorului si spiritul fascist se face simtit in anumite parti ale romanului. De fapt, multe dintre temele de actualitate de atunci sunt deghizate in carte. Nu le voi dezvalui pentru ca as incuraja pe oricine sa citeasca aceasta carte. 

Sa trec la verdictul final. De citit. O poate citi oricine pentru ca nu este neaparat un roman science fiction de duzina (asta e clar). Temele explorate in carte, pot fi aplicate si timpului nostru fara a parea obosite. De asemenea, analizele pe care le face asupra conditiei umane si infricosatoarea posibilitate ca asa ceva sa se intample face ca acest roman sa fie unul de esenta universala, demn de asezat pe raft cu opere ca ale lui Orwell sau Bradbury. The books must flow!

Leaganul pisicii, Maurice Baring-Recenziile lui Sturza

Voi incepe postarea cu un aperitiv. In engleza, s-ar numi un rant, o 'analiza' de cele mai multe ori negativa a operei aflate sub lupa. Pentru ca...asta e adevarul, nu mi-a placut cartea. Recunosc, sunt unele genuri de carti care nu sunt pentru mine. Nu sunt publicul lor tinta. Romanele fantasy in general nu prind la mine (exceptii sunt permise, desigur). Sau romane de dragoste. Sau romane care doresti sa se termine dar sunt precum o ora de matematica data pe repeat.

Asadar, nu mi-a placut cartea. De ce? Raspunsul este destul de simplu: continutul ei. Socant, nu? Dar, Dumnezeule, s-ar fi putut numi la fel de bine Barfa si relatii esuate in secolul XIX si macar nu as mai fi indraznit sa o citesc. Ajungea donatie la Biblioteca in doi pasi. Dar, neah, e un clasic si voiam sa-i cantaresc locul in biblioteca. Si inteleg, simti nevoia sa povestesti impresii, drame si alte dureri "femeiesti" si barbatesti ale oamenilor din high society-ul britanic si italian dar... puneti limita pentru numele Rabdarii. Cartea asta are 440 de pagini. Sau poate mai mult. Nu stiu sigur, dar cu siguranta ca priveam numarul paginilor mai atent ca desfasurarea actiunii. A fost prea crunt pentru mine. Acum ca m-am eliberat de acest tumult sufletesc, sa vorbim savanteste.

Cartea trebuie perceputa in limitele timpului in care a fost scrisa si prin prisma conditionarilor culturale. In acea perioada, era in voga acest interes pentru viata din inalta societate si pentru aventurile prin care treceau mai marii vremii. In cartea noastra, personaj principal este Blanche, o tanara care iubeste in primele pagini ale cartii un soldat lipsit insa de vreun titlu nobiliar. Tatal, stiind situatia data, alege sa-si insoare fiica cu un mult mai bogat june prim italian, aceasta tara devenind o a doua casa pentru Blanche. Anii trec, si relatia dintre cei doi soti se raceste constant. In general, personajele cartii au o anumita raceala care nu-ti permite sa te apropii de ele. Putine sunt sclipirile si acelea inabusite in pagini putine. Pentru majoritatea romanului ne vom confrunta cu niste oameni slab caracterizati, desi recunosc, sunt unele momente in care exista cu adevarat o tensiune emotionala (de exemplu, momentul in care Blanche afla soarta soldatului cu care dorea sa se insoare). Dar in cele din urma, cel putin pentru mine, desfasurarea actiunii m-a facut sa-mi pierd interesul pe drum. Si avand in vedere dimensiunile uriesesti ale cartii, am facut slalom printre paginile ei. Astfel, in ultimele o suta de pagini unele evenimente si personaje mi se pareau destul de aparute din neant. Bucuria cea mai mare pe care mi-a produs-o cartea in momentul in care s-a incheiat.

Si totusi cred ca a fost o oportunitate ratata. Ar fi putut avea personaje mai interesante, o linie mai interesanta si o tensiune mai ortodoxa (finalul se invarte in jurul a patru personaje care tind sa se iubeasca peste frontierele dinainte stabilite). Si ultimul capitol? Nu puteau incepe acolo? Asta da teaser pentru Primul Razboi Mondial. Si da, ultimele pagini mi-au placut, si concluzia finala a povestii celor doua personaje. Dar, l-as mai citi din nou? Normal ca nu. Prefer literatura de calitate.

Recenziile lui Sturza-Suferintele tanarului Werther, J. W. Goethe

In incercarea de a-mi aerisi biblioteca si de a imbogati patrimoniul Anticariatului, am luat la citit cartile care s-au strans de-a lungul timpului pe rafturi.  Lectura cartii va hotari soarta ei viitoare. Daca o voi gasip placuta pe baza unui anume criteriu subiectiv va ramane, daca nu, nu.

Si astazi voiam sa-mi impartasesc cateva idei despre carte sus-numita. E o carte care are imprimata pecetea perioadei in care este scrisa, resimtindu-se puternic elementul naturii. Omul este fascinat de natura, se regaseste in ritmurile ei si gaseste placere in explorarea imparatiei tacute a lui Dumnezeu. 

Povestea este simpla si usor de concentrat. Personaj principal este Werther, un tanar impresionabil si vizibil indatorat epocii sale, impresie evidentiata de stilul de exprimare al scrisorile trimise fratelui sau. (este roman epistolar) La inceput freamata odata cu cadrul natural bucolic pe care il are inaintea ochilor sai si exprima o bucurie de a trai extrasa din mici momente pitoresti care il incanta pana la delir. Odata ce inaintam in roman, personajul se schimba odata cu intalnirea fatidica a sa cu Lotte, catalizatorul viitoarei drame. Aceasta admirabila si adorabila logodnica reuseste sa se cuibareasca in mintea lui, izgonind orice altceva. Werther devine bolnav de dragoste, suferind teribil din pricina iubirii imposibile (se va casatori cu un altul). Timpul trece tensiunea acutizandu-se pana in momentul in care protagonistul decide ca exista o singura cale de a iesi din situatie, aceea a iesi din acest joc numit viata. Romanul se incheie brusc, ca la sunetul unui ceas desteptator. Pentru Werther, nu mai ramase nicio speranta in aceasta lume.

Ceea ce pot spune este ca aceasta carte nu reprezinta genul de carte pe care sa-l citesc cu placere. Poate in alta parte voi discuta despre ce imi place sa gasesc intr-o opera literara. Asta nu inseamna ca sus-numita carte nu este bine inchegata. Este totusi scrisa de Goethe, si nu-i pot lua acest drept al geniului pe care il imprima operei. Descrierile sunt evocatoare, unei explozii ale sentimentelor sunt extrem de fecunde si in unele locuri exista cateva perle ce indeamna spre introspectie legata de natura umana. Ceea ce m-a indepartat pe mine a fost sensibilitatea excesiva a personajului principal, care mi s-a parut mult prea inclinat spre a da frau liber emotiilor si intr-un punct mult prea fatalist. Vedea acea pasiune oarba ca o boala al carui singur remediu era mormantul. Probabil aceasta a fost si intentia autorului in a descrie ce trece prin sufletul unui indragostit nefericit, insa pentru mine a fost destul cat sa ma departeze. Nu pot spune ca a fost timp pierdut ca in cazul altor carti, si cu siguranta a fost o lectura cursiva, dar asta nu o va mai pastra in randul cartilor din biblioteca mea. 

Cartea se va gasi in Anticariatul lui Sturza la pretul de 8  RON.

Minunile din poarta casei-Episodul Zabrani

Nu stiu cum se face ca de fiecare data cand calatoresc prin Romania, mi se intampla sa dau fie peste un monument istoric, fie peste o atractie turistica impresionata.  Uneori chiar din greseala. Astazi mergand inspre mandrul Banat am trecut prin satul Zabrani. Ochii mi-au fost luati de departe de zvelta silueta a turnului. Am oprit echipat cu aparatul pentru cateva fotografii ce urmau sa intre in colectia personala. In acest timp, mintea imi lucra (desi mai incet). Tocmai imi trecea prin minte numele comunei..Zabrani. Un beculet se aprinse si impreuna mi se puse pe tava o intrebare: Nu e cumva satul in care s-a nascut Adam Muller Guttenbrunn? Raspunsul s-a oferit singur. In spatele meu se afla chiar casa memoriala Adam Muller Guttenbrunn.

Potentialul culturalo-turistic al Aradului este mare si neexplorat precum o Alaska ce sta sa fie descoperita. Cate un castel pe ici pe colo (doar 40, deci nu-s multe), cate vreo catedrala mostenire a nemtilor de altadata (cu perla coroanei Maria Radna). Si locuri de nastere ale unor personalitati culturale de renume pentru cultura aradeana, romaneasca si europeana chiar. Cati dintre cei ce cititi acum aceste randuri stiti ca Guttenbrunn a ajuns pentru o perioada sa fie director al Teatrului din Viena? Si ca a primit din partea statului austriac titlul de Doctor Honoris Causa? (in 1922) Wow, asta nu e chiar ceva marunt. Aur care inca sta ascuns in mine. 

Ceea ce mi-a placut a fost deschiderea si amabilitatea.  Totul este inca in stadiul de "pus pe picioare". Cladirea este proaspat renovata, exponatele sunt inca necompletate insa formeaza o imagine a acelui fiu al satului care a reusit sa-si reprezinte cu mandrie poporul in fata lumii. Este un semn de respect, de maturitate si de imbratisare a diversitatii aceasta casa memoriala. Pana la urma si el este un fiu al Aradului si Banatului. Recomand o vizita, acum si poate mai tarziu cand toate lucrurile vor fi puse in ordine si gata de a-si dezvalui trecutul. Ah, si mai e si biserica o adevarata bijuterie (cat de mandra trebe sa fi fost cand era in floarea varstei!). Si peisajele...o delectare a ochiului si a pupilei fotografice. Go Banat! Go Romania!

Pacatul de neiertat

Cu totii pacatuim. Fata de Dumnezeu. Fata de oameni. Fata de noi insine. Zilnic. Poate chiar astazi am facut ceva pe care il regretam, pe care am vrea sa-l facem uitat, sa-l ascundem sub presul metafizic al existentei noastre. Dar nu se poate. Va ramane o pata, o urma urata pe o lista si asa scrijelita. 

Pana la urma insa, vor trece. Oamenii se impaca, dau la o parte norii ce-i inconjoara mai repede decat o fac vanturile azvarlite incolo si incoace de forte impersonale. O mana stransa intr-un pumn se deschide intr-un steag alb, o recunoastere a fraternitatii intre doua suflete ce sunt din aceeasi esenta. Se ajunge ca ziduri sa fie daramate, cortine sa fie date la o parte. Se ajunge la re-comuniune. Si totul este bine partial. Raman doar cicatrici. Embleme ruginite ale micilor pacate.

Si totusi exista ceva mai rau. Exista un pacat de neiertat. Nu neaparat cel pe care il mentioneaza Mantuitorul in Evanghelii, desi si acela cantareste greu in viata unui om. La altceva imi indrept gandul. La un lucru banal, dar cu greutate de evuri. Oamenii cad de obicei examenele cele mai usoare. Am realizat asta la un anume punct. Si ce este oare acest pacat de neiertat?

Pacatul de a nu. Pacatul de a lasa viata sa treaca pe langa tine. Am meditat la aceasta. Viata mea nu poate fi incadrata ca fiind lunga, nu poate fi divizata in etape, evuri. Cu toate acestea mi-am permis sa o faca. Si am realizat ca incet-incet ma indepartez de punctul ei alpha. De douazeci si unu de ani, incontinuu. Copil am fost, adolescent-elev am fost.  Tanar-stundent sunt. Si nu pentru mult. Peste putin, urmeaza trecerea in alta etapa. La bariere de obicei gandesti. Pui un picior peste drugul de fier ce taie doua lumi si privesti raspantia.

Ce lucru pot face cel mai rau in aceasta viata-ce-va-sa-vie? Nimic. Mai clar spus, sa imbratisez nimicul. Sa nu ma raliez unei cauze, sa nu am o dorinta de a face ceva mai bun pentru aceasta lume, pentru cei apropiati si pentru mine. Din pacate, astazi nu multi au aceasta conceptie. Nici eu nu ma simt un port-drapel. Fac greseli. Dar ma gandesc cu teama la un moment in viitor cand trag linie si realizez ca in spate n-a ramas nimic. Poate o familie. Poate un titlu. Poate cativa oameni care vor plange un mormant intr-un cimitir undeva. Atat. 

Nu cred neaparat in ideea ca fiecare din noi avem o stea pe care trebuie sa o gasim si sa o calarim inspre eternitate. Nu toti suntem Napoleon si eu nu ma vad asa. Dar, cred ca fiecare putem face din viata noastra un exemplu. Cum? Facand exact ceea ce putem face. Facand ceea ce alegem, ceea ce ne place. Facand-o din toata inima, fara retineri. Vom mira oamenii, ii vom face sa ne priveasca cu alti ochi. Poate ii vom schimba. Poate ii vom impinge si pe ei sa vada lumea, viata si timpul altfel. Poate ca nu. Poate vom esua. Asta doar Dumnezeu o stie. Dar, cel mai important este sa nu dam inapoi sau sa ne temem. Multi oameni stau ascunsi la umbra, in vreme ce soarele straluceste puternic. Este timpul sa ne lasam imbatati de lumina sa. Este timpul nostru.

De ce mi-e ciuda pe Bucuresti?

N-am mai scris demult, asa ca acum folosesc momentul pentru a-mi varsa naduful pe o realitate din jurul meu care ma frustreaza!

Contrar parerii larg afirmate, Bucurestiul este un oras frumos. Are si partile lui urate, iritante, gropile de imagine, puroaiele metafizice si cariile transcendente, dar in mare este un oras frumos. In dreptul sau. Daca stii sa cauti ceea ce trebuie, vei obtine. Cu toate incercarile de a distruge spiritul sau, de a distruge colturile de trecut ce inca se agata de viata cu disperare, inca mai exista un dram de speranta ca si copiii nostri vor vedea un oras frumos in realitate si nu doar in poze.

Imi aduc aminte de plimbarile mele pe micile stradute din jurul marilor bulevarde Dacia, Calea Victoriei etc., pe unde timpul parca s-a oprit si te astepti ca vreun gentleman cu joben si baston sa-ti iasa in cale. Acolo, istoria se respira. Imi plac acele zone si ma plimb cu placere pe acolo. Nu-mi place centrul vechi, zona organizata, sufocata, imbibata cu localuri si alte stabilimente ce iau din frumusetea locului si ineaca intr-un balcanism artificial locul. Dar nu despre aceasta doream sa discut in acest post. :D

Am mai facut plimbari prin centru, calatorind de la Unirii in sus pana aproape de Victoriei, inspre Dacia sau inspre Cotroceni. E frumos, si daca timpul permite, ar fi o experienta de incercat macar odata in viata. Ai posibilitatea de a privi locuri frumoase, de a admira (ce a mai ramas)  patrimoniul cultural si in cele din urma a conversa cu tine insuti, a pune la punct unele dileme cel mai usor de inteles la pas. 

Da, totul e bine pana in acest moment. Frustrarea mea? Bucuresti este un oras care te oboseste. Daca vei face ceea ce am mentionat mai sus, vei observa o lipsa mare. Coborand sau urcand pe marile bulevarde, sau intrand pe stradute, cu greu gasesti un loc unde sa-ti tragi rasuflarea, sa te asezi pe o banca si sa privesti lumea din jurul tau. Da, avem Cisimgiul, Herastraul, Carol, Izvorul si alte parcuri frumoase. Dar daca nu sunt langa tine? Cu siguranta ca n-ar fi inspirat sa pui banci pe Bratianu, dar intr-o zona mai apropiata si frumos semnalizata, ar fi de dorit crearea unor "oaze" pentru calatorul obosit. 

Oare cer prea mult? De ce trebuie sa ai atat de putine optiuni si limitate cand ai putea transforma acest oras intr-un loc pe care ai vrea sa-l vizitezi si nu sa ajungi aici ca trebuie, si sa te bucuri ca ai vazut ce ai avut de vazut si cu bucurie sa te sui in tren ca sa pleci in alta parte. Visez prea mult sa vad acest oras transformat intr-un loc unde oamenii vor cauta linistea si o vor gasi, vor cauta cunoasterea si o vor gasi, vor cauta relaxarea si o vor gasi? Sa nu ne bazam pe malluri si alte mijloace artificiale de indus placere. Avem o lume, pe care o mutilam, de care ne putem bucura. Interactiunea cu ea ne-ar face bine. Poate am invata si noi din binele ce era in sufletul inaintasilor nostri. Ca prea mult ne inghite zilele astea artificialul rasuflarea. 

Despre celule si nasteri

Desi astazi am avut ocazia sa ma bucur de o zi frumoasa, pentru cateva momente mi-am lasat mintea sa mearga pe meleaguri mai metafizice si sa traga anumite concluzii mai profunde. Anul acesta am avut ocazia, prin anumite circumstante sa vizitez doua celule, pot spune, importante.  Mai devreme in acest an am trecut prin  Alba Iulia si pentru putine clipe am stat in celula in care a fost intemnitat Horea inainte de executia sa. Astazi, am fost la Tirgoviste si am ajuns in Unitatea militara unde a fost tinut cuplul Ceausescu.

Am ajuns sa inteleg ce spunea Neagu Djuvara despre imersiunea in istorie care se cere de la cel care o studiaza. Fiind la fata locului, incercand sa intelegi sentimentele si trairile personajelor principale, istoria iti devine vie in fata ochilor si in minte.

Si am ajuns la unele ganduri. Caci atunci cand vorbim despre moarte, ajungem sa vorbim si despre viata. Si mai ales despre mostenire.Isus Christos spunea ca grauntele care nu moare, nu aduce rod. (Ioan 12:24) Sensul este evident, in cazul particular, dar as vrea sa-l aplic in contextul existentei umane in general.

Avem doi invinsi, doi captivi. Doi oameni cu viziune. Fiecare spera ca face ceva bun, ce va schimba viata poporului.  Unul s-a rasculat contra Coroanei imperiale pentru libertate. Altul si-a condus poporul spre o "societate ideala, multilateral dezvoltata". Amandoi au avut increderea ca binele, dreptatea este de partea lor. Insa, roata istoriei s-a intors in asa fel incat la final, visele celor doi s-au spulberat. Viziunile lor au fost sterse cu buretele si sangele lor a curs pecetluind o mostenire peste veacuri.

Si o intrebare mi-a rasarit in minte, fiind pus in fata paturilor, in fata celulelor in care isi asteptau finalul. Care au fost oare ultimele ganduri ale lor? Au putut sa fie linistiti stiind ce lasa in urma? I-a macinat dezamagirea ca nu si-au putut duce pana la capat opera? Se gandeau la poporul care ii aclama sau ura?

Orice discutie despre moarte, duce la o discutie despre mostenire. Azi am ajuns si la castelul Julia Hasdeu. Si acolo moarte, si acolo nastere. Un castel, sperante, vise...punte peste timp. Bogdan Petriceicu a lasat ca mostenire acea cladire, amintind de fiica lui. Scopul era fireste altul, insa in urma sa a ramas ceva. In urma noastra a fiecaruia va ramane ceva.

Trecand de la abstract la practic, cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa avem aceasta asteptare a mostenirii. Nu intotdeauna ne gandim la aceasta, dar orice actiune a noastra se pietrifica in viata proprie, sau a altora. Greseala sau fapta buna, o alegere buna sau proasta, poate fi prima caramida intr-un monument ce va dainui dupa ce noi vom pleca de aici. Intrebarea care trebuie sa ne framante este daca in momentul in care nu mai putem face nimic, mai am fi putut adauga ceva? Am fi putut face cu putin mai bine pentru altii? Sau ceilalti vor aplauda ruina constructiei noastre? Totul e in ceata, totul e in fum. Si e nevoie doar de o mana, a noastra, sa aducem lumina in celula viitorului nostru.

Viziuni abstracte

Motivul care m-a adus in fata foii goale este John Steinbeck si a lui carte geniala "La rasarit de Eden". Am citit-o recent si mi-a rasarit in minte un gand pornind de la o tema prezenta in roman. Adam Trask, personaj principal, arhetip, si in general persoana care n-are habar sa recunoasca o femeie sociopata cand o vede se insoara cu Cathy Ames (parata). Apropiatii sai simt o prezenta malefica in acea femeie. El o percepe ca pe o Eva imaculata, o imagine distorsionata pana la ridicol. Si pentru ca naivitatea este un bun care se plateste scump, se alege cu o rana in umar si doi copii pe care trebuie sa-i creasca singur. 

Unul din ei, Aaron, isi va gasi alinare in bratele unei fete, Abra. Dupa un timp, el simte chemarea pastorala si pleaca la colegiu. De acolo, incepe atent sa adauge straturi ale puritatii in jurul Abrei, reusind sa si-o instraineze si sa deformeze imaginea pe care o avea despre femeia pe care o iubea. Sau cel putin asa avea impresia.

Si aici a venit momentul in care a sarit siguranta. Fascinanta paralela si de asemenea dezolanta pentru ca nu este de gasit doar pe paginile unei opere fictive. Oamenii de multe ori se hranesc cu iluzii in ceea ce priveste viata lor. De multe, vedem oamenii cum am vrea noi sa fie, ii ridicam pe piedestale pe care poate nu le merita. Alteori, in cazurile cele mai patologice, noi suntem cei care ne vedem giganti in tara piticilor. Fugim de realitate ca Necuratul de tamaie si am vrea sa simtim mai repede aburii alcoolului ametitor.

Sa fie aici pana la urma mirosul unui esec? O impacare mioritica cu soarta care e prea nedreapta pentru a fi sorbita in intregimea ei? Sau dimpotriva, e un simptom al unui infantilism prelungit? Lumea este cum vrem noi, nu cum apare ea celorlalti. Si ceea ce era rau, daunator in ochii oricarei persoane cu capul pe umeri, straluceste in fata deziluzionatului. Ne place ceea ce vedem si luptam sa ramanem in cercul stramt pe care l-am creat. Ne trezeste uneori un glonte in umar. Daca avem norocul ca sa-l traga cineva...

Impactul non-prezentei

Ma gandesc de cate ori am dormit cand puteam citi. Ma gandesc de cate ori am stat pe Internet cand puteam face o activitate creativa. Ma gandesc de cate ori puteam ajuta, in schimb am ales sa imi intorc capul si sa-mi vad de treaba mea. Ma gandesc la ocazia in care am putut sa usurez greutatea unui prieten dar am poate am ales sa imi vad de drumul meu si sa-l las pe el cu un zambet rece si fad, si cu un salut poate prea formal.

Poate parea frustrant cand astfel de moment revin in memorie. Ocazii pierdute le putem spune. Momente de blocaj muscular sau etic. "Poate data viitoare," ne mai incurajam de multe ori. Sau ne adormim constiinta impacata cu noi insine. Cu comportamentul de om nou. Linistit. Cu casti pe cap si cu ochii acoperiti. Leganati de un simtamant al unui maine ipotetic si triumfator.

Din ce este totusi format un om? Daca stam sa privim putin fibra lui sensibila. Invelisul ce acopera inima, ce protejeaza creierul si care ghideaza "curentii" alegerilor. As vedea probabil niste caramizi care sunt baza, si in acelasi timp material de constructie pentru fiinta umana. Si as vedea acele caramizi ca fiind alegerile pe care le facem. Deciziile luate.

De la om la om constructia difera. Unul pare castel. Altul si-a ridicat din sine insusi o mica cocioaba. Poate caramizile nu sunt de cea mai buna calitate. Pe alocuri a fost nevoie de lemn, de stufaris chiar. Nu e neaparat cea mai prezentabila cladire pe care o poti cuprinde cu privirea. Si totul a inceput cu o fundatie.

Sa alegem este greu. Exemplele de sus sunt graitoare. De ce? Pentru ca fiecare caramida este pusa, bine sau rau, in perete. Si acesta se inalta putin in fiecare zi. De ce este important acest detaliu? Pentru ca mai tarziu se va ajunge la momentul in care cladirea va fi data in folosinta. Si daca este subreda, cat va rezista. Daca este gresita din constructie, cat va sta in picioare? Si care va fi beneficiul existentei ei?

Aici este intrebarea cea mai apasatoare si sfasietoare. Pentru ca nu este un blog de arhitectura, ci de opinie. Toti oamenii alegem. Toti oamenii ridicam prin actiune dupa actiune un caracter. Si in momentul in care se incheaga "cimentul", cu greu mai poti sa schimbi. E important ca incepand cu ziua de azi sa manuim cu atentie deciziile. Pentru ca ele vor fi baza zilei de maine. Ele vor decide cum va fi ziua de maine. Si cum vom fi noi in acea zi. Niste palate sau niste cocioabe.

Puterea de a sari

 Un citat care circula demult in inteleptciunea lumii dar care si-a imprumutat geneza mai multor capete imbatranite spune asa:" Cel care iese învingător din lupta cu ceilalţi este puternic, dar cel care câştigă o bătălie cu sine însuşi este atotputernic". Biblia spune ca "cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi." (Prov. 16:32) Am inceput sa dau dreptate acestor idei, de fapt ideii comune din ambele texte.

Cred ca in viata fiecarui om exista un moment in care se simte neputincios in fata unei situatii. Gaseste inaintea lui un munte pe care nu-l poate rasturna oricat de mult te-ai chinui. Cred ca este un lucru normal pana la urma urmei. Nu suntem Supermani niciunul dintre noi, si tehnic vorbind, pana si Omul de Otel, are mai multe slabiciuni.

Ceea ce ma intereseaza este momentul acela. Punctul in care ajungi. Parca l-as simti cum imi face umbra in zilele acestea. Si realizez ca oricat de bine m-as vedea, acest munte care il am in fata mea si pe care inca n-am reusit sa-l catar ar putea provoca o paguba mai mare decat m-as gandi vreodata. Dupa cum spuneam, folosind imaginea muntelui pentru acest post, greutatea aceea e o lipsa personala, poate crescuta ani intregi, ca o buruiana pe care ai lasat-o, ai domesticit-o, fara sa-ti dai seama ca ea de fapt iti salbaticeste totul in jurul ei. Si cand realizezi ce s-a intamplat, stransoarea este prea ferma. Si nu te mai poti misca.

Ramai cu doua optiuni logice. Prima, fugi. Renunti, o lasi balta. Te lasi inghitit, imbatat, adormit la loc de soaptele vrajite si speri ca intr-o alta zi va veni momentul potrivit sa starpesti plaga asta. Pare cea mai acceptabila solutie. Nu doare pe nimeni. Maine este pentru oricine. Astazi este doar al celor care vor ceva. Si mai exista a doua optiune. De a nu renunta. Pentru ca daca renunti pierzi ceva. Ceva, ce ai cautat demult, si pe care ai ajuns sa-l stii ca pe o briza ce rasufla intr-o zi cu naduf. Si daca ai stii ca ai pierde acel ceva...ai recastiga desertul dinainte. Asa ca singura solutie ramane sa lupti. Sau sa pieri incercand.

Ganduri despre esenta istoriei-partea I. Introducere

De cateva zile ma lupt cu o carte (din cauza programului) interesanta, intriganta si plina de idei. Nu sunt de acord eu cu toate, dar una mi s-a lipit mai usor de minte si imi straluceste din cand in cand printre sinapse. Cartea este "Adevar si revelatie" a lui Nikolai Berdiaev, un mare ganditor rus. Scurtand introducerea, ma refer acum la ideea, conceptul care m-a condus la introspectie. Doua cuvinte. Mari, profunde, impresionante: istoria ca esec.

Pentru un pasionat al istoriei, orice incercare de sistematizare, chiar filosofica ma atrage. Nu ma pot considera mai mult ca o persoana care poate trece de nivelul incepator al cunostiintelor istorice, dar pot spune ca am o imagine panoramica, de ansamblu al intregului proces al istoriei. Si din timp in timp am incercat sa dau personal un sens acestei lungi insiruiri de an care baga spaima in inima oricui ar fi interesat sa o studieze. Si parca n-am ajuns la nicio concluzie. Exista multe idei despre curgerea istoriei si spatiul de pe un blog nu-mi permite sa le insir pe toate. E frustant de mult materialul si descurajator in momentul in care ai incerca sa iti prezinti propria conceptie. Dar o sa trec peste rusinea si stanjeneala care ar putea aparea si o sa vorbesc. L-am luat pe Berdiaev ca orientare. De aici incolo inot singur.

Fara sa-mi arog calitati innascute, pot spune ca am rezonat intru totul cu tonul expus de catre ganditorul sus-numit. Istoria e tragica. E o carte cu coperte sangerii si care pe fiecare pagina are urme de degete inrosite, cu pete si dare de sange. Istoria este statistica si de aceea este crunta. Pentru ca ajunge sa cuantifice doar, si atunci cand gropile comune se inmultesc, piere dezgustul initial. Ca un macelar caruia nu i se mai face rau cand ucide marfa, dupa ani de zile. E imun. Si istoria daca ar fi personificata ar putea fi identificata cu o astfel de entitate impartiala, mecanica si lipsita de vointa de a-i pasa.

As vrea sa ma leg momentan si de episodul numit Ucraina 2014. In clipa in care notez aceste ganduri, pe agentiile internationale se da stirea ca Iulia Timosenko este eliberata din inchisoare si glasurile multimii preiau indemnul care anunta ca dicatura s-a sfarsit. Intradevar inainte era un regim autoritar cu un presedinte a caruia autoritate iesea din matca democratica si inghesuia anumite drepturi cetatenesti prin statura sa. Se pare ca soarele rasare pentru poporul ucrainean. E bine. Imi permit insa sa fiu realist pentru un moment avand experienta, trecutul si desfasurarea istorica in calitate de martori.

Nu este prima revolutie de gen din istorie. In istoria anumitor popoare au existat momente in care oamenii au spus "destul!". Noi le-am trait pe ale noastre, cea mai recenta inca aratandu-si cicatricele dupa atatia ani. Francezii le-au avut pe ale lor. Englezii, rusii, maghiarii, americanii, arabii si nu numai s-au ridicat impotriva unui regim considerat asupritor in acel moment. Si a fost bine. Dar aici fac apel la o idee a lui Berdiaev: "pana si cele mai nobile idei se denatureaza". (pg. 93)

E un adevar dur care nu lasa loc de speranta. Sa-l negi nu ai cum pentru ca vei vedea ca intotdeauna euforia de dupa ramane doar atat. Il tratam ca pe un sentiment si ca orice sentiment, in timp se va estompa. Frank Herbert in magistrala sa opera Dune pune in gura unui personaj o idee asemanatoare:"Orice revolutie poarta in ea insasi semintele distrugerii sale." Imparatul-zeu al  Dunei trateaza teme precum conformism vs progres prin durere si mai incolo poate vom trece si prin aceste idei. 

Revenind la ce spuneam inainte, tot ce pare roz isi va pierde in timp culoare. Se va innegri, isi va da in cele din urma arama pe fata. De ce? Pentru ca exista un secret al istoriei pe care nu l-am mentionat. Istoria este adeseori analizata din prisma unor fenomene istorice sau supraistorice, si cei care discuta privesc la forte oarbe care indreapta incoace si incolo destinul umanitatii. Sa prezentam insa o persepectiva interesanta: istoria e facuta de oameni.

Nu neg faptul ca in unele perioade s-au implinit anumiti factori care au indreptat istoria pe o anumita cale si au schimbat zeitgeistul intr-un mod radical. Dar, aceste schimbari au fost facute de oameni. Revenind la Ucraina, Timosenko declara ca revolutia a fost facuta de oameni si nu de politicieni. Tind sa-i dau dreptate cel putin la un nivel primar. Dar in cele din urma oameni au iesit in strada, au scandat, si-au aparat drepturile, au murit si au castigat. De acum urmeaza cealalta parte. Victoria a fost varful muntelui, biruinta dupa ascensiune. Acum, urmeaza coborirea. Vorbesc detasat, impersonal, si probabil ca mi se va da dreptate peste timp. Nu cred ca va urma o perioada intunecata si marcata de violente incredibile. Nu asta am in minte.

Ma folosesc din nou de un exemplu literar pentru ca unele adevaruri sunt cuprinse foarte frumos intre metafore. In Fundatia si Imperiul, generalul victorios discutand despre recentele infrangeri ale Fundatiei il chestioneaza pe prizonier despre parerea lui. Acesta dorea sa soarba teama si nesiguranta din vorbele comerciantului. Insa acesta spune, parafrazandu-l, ca multe nu se vor schimba pentru planetele cucerite. Doar cativa de sus vor fi dati la o parte pentru a fi pusi altii in locul lor. Restul va ramane la fel. Taxe, impozite, durerile de zi cu zi vor fi iminente. 

Ma gandesc si eu la asta. Distantandu-ma de exemplul ucrainean si revenind la ideea de istorie ca esec, in timpul totul va fi pus intr-o rubrica in cartea de istorie cu un an si va insemna materie in plus de invatat pentru studentii din viitor. Nu exista o finalitate sau o iesire din tiparul prestabilit. Eclesiastul marcheaza pe un ton aproape funebru acest verdict:"nu este nimic nou sub soare." (Ecl. 1:9) Toata istoria sta intr-un fel sub un simbol al "banalitatii raului", dupa cum spunea ganditoarea Hannah Arendt. Aici este primul popas in intelegerea istoriei. Mai mult, mai incolo.

(Va urma)

Despre guri hranite

Cine o spus "Knowledge is power" o fost un om destept.  Cred ca Orwell o zis dar nu bag mana in foc. Oricum, este o realitate care uneori este hilara, alteori de-a dreptul chestionabil. E vorba despre relatia dintre recipient si ceea ce este turnat mai mult decat despre cat de mult este turnat. O sa dau un exemplu.

Dupa cum de multe ori am spus nu sunt un fan infocat al stiintelor exacte. Nu m-am impacat cu ele si asta e viata. Mi-a placut mai mult abureala si visarea. Dar in clasele primare la biologie aveam note bunicele, spre bune. Din cand in cand profesoara ne dadea anumite exercitii pe care trebuia sa le rezolvam cu caietul si cartea in fata. Un fel de test ideal pentru studentul care este din principiu bata pe subiect. Imi placeau foarte mult pentru si intotdeauna eram o persoana cautata, caruia i se cereau raspunsurile la intrebari. De ce, doar toata lumea avea caietul si cartea in fata...

Astazi am mers la anticariate ca de obicei. Am iesit de pe strada Doamnei mergand inspre Piata Unirii. Spre surprinderea mea, un tanar ma opreste si ma intreaba daca stiu unde este strada Smardan. Ii raspund evident cu o ridicare din umeri. Pe moment eram cu gandul in alta parte, dar apoi mi-a picat fisa. I-as fi raspuns mai repede "vorbesti serios?" Daca as fi fost in locul lui as fi scos telefonul mobil si as fi cautat strada. Chiar daca nu as fi obtinut o informatie exacta, as fi avut habar despre ce caut.

Aceste doua exemple distantate in timp dar avand aceeasi dileme esentiala m-au facut sa-mi dau seama cat de reala este afirmatia lui pseudo-Orwell. Si despre profunzimea ei. Cunostiinta nu este putere doar prin simpla ei existentea, prin simpla ei fluturare inaintea ochilor cuiva. Nu ajuta pe nimeni. Nu ma ajuta pe mine faptul ca am in biblioteca 1000 de carti daca nu le citesc. Este importanta actiunea pe care o indrept inspre informatie. Este importanta folosirea informatiei si dorinta de a accesa. Si in ultima instanta, capacitatea de a o face. De ce n-ai face-o? Lene intelectuala, o obisnuita de a nu sti, o atitudine care "da bine" de a parea incult, de a face haz de orice cunostiinta pana la punctul in care chiar daca ai vrea sa intelegi ceva nu vei reusi tocmai din cauza ca te-ai departat voit atata vreme de izvor. Desertul cunoasterii nu apare dintr-o data, ci creste centimentru cu centimetru. Ce era verde inainte moare. E o lectie importanta pentru fiecare dintre noi. 

De ce am avea noi nevoie sa stim cum sa cautam? Ca sa nu parem prosti, ar fi un raspuns prea simplu si lipsit de subtiliate. Dar nu cautam subitilitate ci am vrea sa meditam la o problema a veacului. Depindem. Depindem de altii in lucruri care par elementare. In afara faptului ca vrem sa facem socializare, n-ar fi nevoie sa intrebam pe altii cum sa gasim un loc. Cel putin nu in secolul XXI. Poate ca par antisocial, dar e un adevar. Astfel de procese sunt totusi extinse la un nivel mult mai inalt. Pana si informatiile mai importante, care sunt la indeamana asteptam sa ne fie mestecate de catre altii. Asta conduce spre o elitizare si de obicei elitele isi dau in petec si e vai si amar de vulg. Poate este un termen prea dur, dar e meritat. Cine se lasa pe mana unora care nu dovedesc istetime ci iutime a mainii si lungime a limbii merita anumite lucruri. Nu-i bate Dumnezeu cu o soarta nefericita. Se bat ei singuri. 

Astazi m-am simtit destept

Ca si orice persoana sanatoasa la cap, astazi am facut un lucru pe care il fac oamenii obisnuiti (sper). Am citit un dictionar. De fapt, am citit dintr-un dictionar. M-am hotarat sa imi largesc orizontul lexical cu cateva cuvinte noi din domenii diverse. Ceea ce s-a si intamplat. Daca voi trece prin caietelul meu de mai multe ori, voi avea 74 de cuvinte noi de la litera A. Si am primit un bonus.

Ma asteptam, ca oricine face gestul de a lua un dictionar enciclopedic in mana, sa-mi dau sama cat de prost sunt. Sa spunem ca in domeniu istoriei am unele cunostiinte de baza, dar cu cat ma departez de acest domeniu placut mie, se lasa o ceata densa in a mea capatana. Sau cel putin asa credeam.

In alergarea mea printre cuvinte am observat un fenomen interesant. Daca nu puteam sa-l explic, cel putin intelegeam termeni, expresii de acolo (nu tot timpul si mai ales expresii aflate pe un palier umanist). Cand venea vorba de teorie din domeniul fizicii, chimiei normal ca ma faceam mic si fugeam cat colo. Dar, the most interesting thing happened. Citind unele definitii, eram miop, si nu orb. Chiar si acolo unde mi se explicau in cuvinte formule matematice si unde ma pierd mai repede ca un barbat intr-un magazin de haine. Chiar daca nu as fi putut explica ce insemnau anumite cuvinte, imi aduceam aminte de ele. "Da, reactii, substante saturate si alte minuni de astea". Undeva, in spatele unor neuroni cu etate, existau niste beculete care palpaiau. Si mi-am dat seama de o chestie.

Cu toate ca poate am ajuns sa critic scoala facuta pana la liceu si poate si de acolo, am ramas cu ceva. Dupa cum spuneam, nu sunt o persoana care sa fie abil in stiintele exacte. Nu m-au incantat niciodata numerele si cu toate acestea, dupa atatia ani cand citesc o definitie a unei substante chimice nu ma simt ca boul la poarta noua. Nu ma vad nici Marie Curie, dar nici incult. Si asta poate, unor profesori care au fost dedicati materiilor care le predau si la momentul acela au atras mintea copilului inspre ele. Si de atunci, mostenirea lor a ramas si in mintea mea. Adormita, latenta, dar nu moarta. And that a good thing. :)

Referitor la conectarile interpersonale si postarile mele de aseara

Ceea ce a inceput ca o gluma nevinovata si negandita s-a extins intr-un mod nedorit. La fel ca si farsa lu' nenea Orson Welles referitoare la invazia Americii de catre martieni.

Sa incepem cu inceputul. Facebookul are o tendinta enervanta la a mi se baga in viata mea personala destul de mult. Asta fiind si in cadrul relatiilor mele personale. Si m-am gandit hai sa fiu mai destept decat prevede legea. Si ca sa-mi dea pace am zis sa-mi pun si io o nevinovata "prietena" ca sa pot trai fara sa ma agaseze cu intrebari idioate.

Aseara am hotarat sa-i joc o festa. Asa ca imi trecui la relationship, relatia mea de dragoste cu laptopul meu de care sunt foarte atasat. Doar ca nu imi aparea. Asa ca am zis hai trecem la next level. Am facut o pagina cu titlul Mea Biblioteca, dedicata iubitei mele biblioteci personale ce numara 1000 si ceva carti. Si mai trecui intr-o relationship.

De aseara pana astazi insa m-am inteleptit otara. Am renuntat la aceasta sarada si o sa accept sa-l las pe big brother 'book sa ma sacai si sa revin la adevarul curat. Am sters pagina "iubitei mele" biblioteci si am renuntat la prostii.

Asadar, ca sa punctez in linii mari pentru cei care credeau in realitatea glumei mele sa  o luam asa:

-nu am avut o prietena pana acum
-nu am fost oficial intr-o relatie pana acum
-nu am acum nicio relatie oficiala cu vreo fata in acest moment


Noah...cam atat. Aici Lupul singuratic, signing off.

Ganduri ratacite-o parte intai

Dupa un moment de introspectie prelunga am ajuns la o concluzie. Poate va fi interesanta tema venita din partea mea, insa este o tema general analizata sau cel putin pusa in practica de cei care se afla in acelasi cadran de varsta ca si mine. Ma gandisem la esenta si la felul in care ne raportam la momentul in care alegem sa fim impreuna cu cineva. Cu o persoana cu care din acel moment incolo veti impartasi viata. Si mi-am dat seama ca de multe ori, cel putin eu, am pornit cu stangul in calatorie. Chiar daca nu am ajuns departe in incercarile mele de a gasi pe cineva, pot spune ca am avut incercarile mele. Si de fiecare data, in acel moment de "dupa", analizam. Ma gandeam ce nu a mers bine, ce nu a prins si ce as fi putut face mai bine pentru a reusi sa castig acel premiu aflat sub semnul literei "I". Si recent (ma rog, astazi) mi-am dat seama ca de multe ori am privit gresit problema.

De multe ori se spera prin expunerea unor momente din viata personala a cuiva, a unor concluzii la care a ajuns in mod...empiric sa fereasca pe cel care citeste de a cadea in aceeasi groapa. Voi face si eu la fel. Dar gandurile mele pot sa-si mai aiba salas in mintile altora care poate nu le-au expus in scris, sau poate au facut-o si n-am ajuns sa le citesc. 

Am tratat in mai multe ocazii acele intamplari sub umbrela unei "iubiri egoiste". Ar trebui sa fie un oximoron insa de prea multe ori este o realitate. Natura unei relatii intre doua persoane ar trebui sa fie aceea de impartire, de divizare pentru a forma un tot comun. Se are in vedere cautarea unui bine comun. Insa, putem cadea intr-o capcana. Cautam mai repede binele nostru. Oamenii sunt fiinte egoiste din principiu. Cata vreme persoana are pentru sine, se implineste pe sine insusi, este destul. Si se poate ca si in aceste legaturi speciale sa se ajunga la asemenea derapaje. O stiu pentru ca de multe ori gandurile mele au ajuns in asemenea tinuturi reci si insipide.

Si am ajuns la o concluzie. Acolo nu poti obtine nimic care sa produca Bine. Un Bine mare. Atat pentru propria persoana cat si pentru cealalta. Cata vreme cauti beneficii proprii in altcineva, vei ajunge fie un profitor, fie un nefericit care bate din poarta in poarta. A lua ca atare, a intelege si a renunta la pretentiile care murdaresc sensul pur al cuvantului infasurat in "D", este intradevar iubire. Nu cauti in altcineva o lista, un lucru ce iti lipseste, nu te cauti pe tine clonat. Si in primul rand nu cauti sa dai. "Este mai ferice sa dai" (Fapte 20:35), spune Biblia si pe buna dreptate. Caci cel ce da, va gasi intotdeauna pe cineva care ii va oferi lui cel mai mare dar. Acel de mai sus, dar fara oximoroane.