O listă a cărților de menționat. Versiunea 2017

Urăsc topurile și am alergie la clasamente. Dar dacă tot s-a terminat anul aș putea să amintesc niște cărți care mi-au rămas pe minte. Aș spera că mai mult decât îmi promit neuronii cu bagajele făcute. Dar să revenim la treburi serioase.

Am citit mult, majoritatea cărților fiind cel mult acceptabile, cu informații destule și bine aranjate. Vreo câteva însă au răscolit, au produs acea plăcere a cititului și au trimis minții mesajul că aceste cărți trebuie recitite cândva. Așadar, fără a ridica un top, cărțile anului 2017:

• Crimă și pedeapsă. Nu sunt prea multe de spus. Dostoievski a scris o carte impresionantă care reușește să-l facă pe cititor mărunt, prins într-o pânză de păianjen ce trebuie descâlcită pas cu pas. E nevoie de o a doua, a treia recitire pentru a cuprinde fiecare element pe care autorul le-a așezat.
• Să ucizi pasăre cântătoare. Harper Lee și cartea asta bună de tot. Ni l-a dat pe Atticus Finch, un erou și un model cum puține sunt în literatura americană și nu numai. A creat o lume vie, complexă, cu multe nuanțe, privită prin ochii unui copil și criticată de cineva care încă nu e încorsetat de prejudecățile oamenilor mari. Ca punct în plus, e (cel puțin până acum) singura carte care m-a făcut să simt pielea de găină.
• Muntele vrăjit. Thomas Mann scrie marea carte despre nimic. Și cam așa și este. Dar merită fiecare pagină citită. Creează o atmosferă densă, personaje vii și te așează într-un sanatoriu pe un munte ca să vezi societatea europeană belle epoque în toată splendoarea și decadența ei.
• Scările Levantului. Amin Maalouf și stilul lui de a povesti...Superb. O carte fenomenală. O amintire plăcută. Am terminat-o în câteva ore, stând pe o bancă într-un mall. De neclintit până la concluzie. Merită citită. La fel ca restul cărților lui. Citiți-le mulți. Așa putem să-i facem Poliromul să scoată ediții noi pentru toate romanele sale.
• Memoriile unei gheișe. Probabil surpriza anului. Nu mă așteptam deloc să-mi plac. M-a prins rău de tot. Ești acolo, în Japonia interbelică și apoi în timpul Războiului. Te capturează, te aruncă în lumea gheișelor și nu poți ieși decât fermecat.
• Memoriile lui Hadrian. Titlu asemănător, subiect diferit. Marguerite Yourcenar, o mare scriitoare. A reușit să creeze un portret idilic al împăratului roman Hadrian și al unui Imperiu Roman pacificat după turneele războinice ale străbunicului nostru Traian. E pe măsura unui împărat așa de puternic în ale armei și ale spiritului.
• Ferma animalelor. Citită pe final de an, dar bine că a fost citită. E magistrală, urmează și o recenzie pe lung. E tot ce trebuie să știi despre politică, manipulare și despre parvenitism. E în lista cărților de ne-ocolit.
• Omul etern. Facem trecerea de la fiction la non-fiction. G. K. Chesterton scrie o carte de apologetică de zile mari. Problema religiei pusă din unghiuri tare interesante. E de recitit și de recules la umbra paginilor sale.
• Cu ultima suflare. O poveste impresionantă scrisă contra cronometru. Doctorul Paul Khalanithi scrie o carte scurtă și cutremurătoare despre condiția umană, lupta pentru supraviețuire, dar și pentru trăire zi de zi. Recomandată din tot sufletul.
• Civilizația: Vestul și Restul. O carte științifică și cam greuță, dar care merită. Răspunde la întrebarea referitoare la succesul civilizației occidentale europene, singura globală. Cum de s-a putut așa ceva? Niall Ferguson  ia creta în mână și face pe profesorul explicând în capitole cuprinzătoare miezul problemei.
• Anatomia ratării: tipuri și tare din România postcomunistă. O carte de interviuri între Teodor Baconschi, un intelectual rasat al țării noastre și Dan Liviu Boeriu. În cartea asta găsiți multe piste care duc la originea problemelor în care se scaldă România astăzi. Merită citită dacă nu îți place ceva în țara asta.
• The Genesis of Science: How the Christian Middle Ages Launched the Scientific Revolution. Nici Evul Mediu nu mai e atât de negru. Și nici Biserica de atunci atât de anti-științifică. Am scris mai demult o postare cu câteva dintre concluziile cărții. Nu trebuie să explic mai mult. Asta îndeamnă la o cercetare atentă a ceea ce e tradiție și de unde vine aceasta.
• Frica in Occident. O cetate asediata (secolele XIV-XVIII). O carte clasică de istorie a mentalităților, scrisă de către profesorul francez Jean Delumeau. Concluzia: epoca Renașterii poate a fost la fel de întunecată ca Evul Mediu. Sau, dacă oamenii iubeau vrăjitoarele în Ev Mediu, după Renaștere le ardeau pe rug. Merită citită pentru a înțelege civilizația europeană de atunci și poate pentru a găsi ițele care se mai găsesc și în cultura zilelor noastre.

Așadar, umila-mi listă stă înainte. Sper doar ca în 2018 să pescuiesc asemenea titluri doborâtoare de neuroni ca acestea. Și da, mai am lista de 25 de ani, e principalul izvor de lectură. Dar e bine ca uneori să mai dai și pe lângă. Dar, esențial e să citești. Sorcova mea ar trebui așadar dusă la bibliotecă, sau la prima librărie. Mânați măi, că nu s-or citi singure cărțile!!! La mulți ani 2018!

Incultura dialogului la români

Nu știu ce să spun despre societățile cărora le place vulgaritatea. Care se folosesc de ea când vorbesc. Și nu mă gândesc neapărat la cele mai inventive și invective formulate lansate în trafic sau pe stadioane. A fi vulgar înseamnă pur și simplu a uita că respectul nu este doar pentru copiii de clasa întâia apărut din niște basme de demult. Cred în respectul în vorbire și în practicarea lui în dialogul de zi cu zi.

De multe ori dacă te uiți în secțiuni de comentarii te îngrozești. În primul rând datorită sacrificării, torturării de care nu scapă mai deloc gramatica. Dar asta parcă intră într-un con de umbră când vezi ceva mai grav: o mare explozie de ură. Oameni care se înjură doar pentru că nu sunt de acord cu punctul tău de vedere. Certuri ca la ușa cortului, în care nu e central argumentul, ci scuipatul și vocea ridicată (care e observabilă chiar într-o discuție într-un chat).

De ce? Probabil pentru că e mai ușor. Orice se rezolvă mai ușor cu un pumn. E o victorie de moment și de impresie. Asta nu înseamnă că ai neapărat adevărul de partea ta, doar forța. Cu toate acestea, multă lume apreciază acest model brutal de comunicare. În aceeași categorie văd și zeflemeaua, ironia. Răspunsul ăla bine plasat care poate nu e neapărat adevărat sau de două ori gândit, dar care stârnește reacția de aprobare și admirație din partea celor ce te ascultă. În două cuvinte, ce am spus mai înainte ar putea fi numit lenea minții.

Încă mi se pare șocantă aceste mici cruciade care se poartă între diferiți oameni care, e și asta important, nu se cunosc personal. Și cu toate acestea nimic nu-i oprește pe concetățenii lor să-i porcăiască în ultimul hal. Nici nu e vorba de vreun anonimat, căci de exemplu pe Facebook ești cu nume și prenume. 

O fi oare vorba de mândrie? Dusă la extrem, desigur. Nu poți suporta gândul că e cineva care nu gândește cum gândești tu. Și atunci dintr-o dată cade sub puterea Inchiziției personale și își primește ardea pe rug online, cu săgeți otrăvite. Greu găsești un dialog civilizat. Ce să mai spun de o dezbatere cu argumente care să se încheie "cavalerește".

Acum câțiva ani citisem o carte despre Grecia antică și care a fost formula prin care au devenit esențiali culturii mondiale. Prin dialog. Cetatea antică, în general nu doar Atena, deși ea a fost miezul renașterii culturale, a apărut în agora, locul unde cetățenii puteau veni și discuta problemele cetății. Făcând asta înțelegeau ce lipsește, ce poate fi îmbunătățit și așa se putea ajunge la soluții concrete.

Noi românii (deși recunosc, nu e boala noastră, dar mai mult mă doare de români decât de americani, sincer) nu știm decât să aruncăm cu ce avem unii în alții. Nu avem nicăieri, ci numai stăm pe loc. Sau ne întoarcem înapoi. Nu în primitivism, că poate nici oamenii ăia n-ar fi avut așa comportament. Într-o realitate paralelă pe care nu o înțelege nimeni. 

Pentru că toți au dreptate și lumea e când sferică, când plată, când vegană, când carnivoră, când occidentală, când balcanică. Nu e nimic la mijloc, și nu e cale de răzgândire. Și până la urmă, nu mai rămâne nimic de înțeles. Un vacarm, o cacofonie de unde adevărul și-a făcut demult bagajele și a plecat. Dacă învățăm să dialogăm, să ne respectăm unii pe alții și diferențele care inerent apar între noi, avem șansa să fim ascultați și de alții. Nu doar de noi înșine.

Zebra și respectul. Fabulă de La periferie

În primul rând cred că aș putea începe cerându-mi scuze de la puținii șoferi din București care întradevăr respectă regulile de circulație și încearcă să ajute și nu să încurce acest oraș și așa ambuteiat. Această postare nu se referă deloc la cei competenți și responsabili. Dimpotrivă.

Stau de aproape un an în București (cu intermitențe). Și deja pot spune că m-am săturat (just kiddin). Dar, această trăire în metropola patriei noastre preaiubite și furate nu se poate consuma fără prezența fizică și peregrină din în loc. Pentru că deh, trebuie să mănânci, trebuie să lucrezi, să mergi la școală, să vezi un film, un muzeu, un parc etc. Și pentru asta trebuie să mergi din punctul A în punctul B. Pe hârtie pare la fel de ușor ca teoria relativității.

În practică, însă e mult mai greu. Pentru că traficul, după cum am mai spus-o este, în cuvinte timide obositor. Pare a fi al zecelea cerc din Infernul dantesc. Uneori, are calitatea de a te putea propulsa în viața de apoi fără mari probleme. Alteori poate propulsa secreții ale corpului uman, sau în alte condiții meteorologice, rezervele de apă strânse în grânarele de pe șosea. (care de atlfel nu există și sunt asfaltate ca-n palmă. Pe hârtie)

Lăsând totuși ironia prea puțin subtilă la o parte, mă tot gândeam să-mi ușurez inima și să vorbesc despre această realitate. Și nu cred că sunt singurul om exasperat de avalanșa de mașini. Ca pieton și niciodată pasionat de patru roți și un motor, s-ar putea să nu înțeleg morbul. Fie. Dar, nici ei nu mă înțeleg pe mine, așa că suntem chit.

Ce mă deranjează? Omniprezența mașinii, peste tot. Fără un pic de rușine. Prima dată când am văzut o mașină mergând pe trotuar, fără cea mai mică urmă de îndoială metafizică, am fost șocat și plin de confuzie. După atâta timp mă aștept să văd mașini cocoțate pe balcoane că "așea vrea mușchii mei." 

Hai să zic că aș trece peste nesimțirea multora dintre acești cavaleri ai roților. Dar de multe-multe ori, fudulia poate deveni periculoasă. De cele mai multe ori paranoia din dotare este eficientă. N-am tupeul să trec jumătate de stradă fără să mă asigur că nu-mi cade o mașină în spate. Nici măcar liniile de tramvai nu sunt sfinte. Totul se calcă în zgomot de pneu. Și aș putea face o listă lungă de momente în care, dacă ar fi fost altcineva în locul meu, acea persoană ar fi murit acolo. De ce? 

Pentru că un șofer se grăbea. Pentru că nu înțelegea că trebuie să încetinești înainte de o trecere de pietoni nu să accelerezi ca la ultima tură din Most Wanted. Pentru că poate un copil sau cineva cu căști în urechi nu se uită de zece ori înainte să pună piciorul. Și nu mai poate să se oprească. Și atunci cineva va adormi de tot, iar altul nu va mai putea să pună geană pe geană.  

Două lucruri lipsesc șoferului din București (nu spun bucureștean, că pe aici vine lume de peste tot). În primul rând, responsabilitatea. Am explicat o situație mai sus. Și nu e singura. E problema ta dacă te consideri Napoleon călare pe cal și toată lumea se oprește când treci prin fața lor (mirându-se cine ți-a dat carnetul), dar adevărul e că nu dai ture în fundul curții sau pe propria moșie. Să mai pomenesc teoria mea conform căruia pe român îl doare în cot de proprietatea publică, de spațiul public? Adică, nu trebuie ca eu să mă simt bine și de restul mă doare în cot. Desigur, aceasta este mult peste puterea de înțelegere a multora și cu siguranță că nu este învățat pe canalele de specialitate preferate de aceștia.

În al doilea rând, lipsește respectul. Nu știu, uneori sunt naiv, și îmi imaginez că se poate și altfel. Că dacă ai roșu nu te cocoți cu mașina pe trecere de parcă te-ar împinge mai repede când se dă verdele. Că oamenii nu vor mai claxona în delir pentru cea mai mică întârziere. Că te vor respecta ca pe un pieton care trece strada și nu vor șofa agresiv în jurul tău. Că nu se vor folosi de tertipuri pentru a ocoli legea și a-i trage fesul pe cap. 

Visez, desigur. Astfel de lucruri se găsesc în cărțile de Science fiction și nu pe străzile unui oraș. Aici, altele sunt regulile și preocupările. Aici bunul simț e un accesoriu facultativ. Ceva ce nu merită cultivat. Și asta arată unde ne situăm, și câte șube mai trebuie să dăm jos ca să putem și noi să ne potrivim în frac și papion (metaforic vorbind, desigur).

Ce înseamnă Peda? Reloaded

Pentru luna noiembrie, în mod automat, două date îmi răsar în minte fără a cere ajutorul vreunei mașinării de fluturat cartonașe cu numere. Prima e 11, ziua când se semnează armistițiul ce pune capăt Primului Război Mondial. Și a doua este 15, astăzi, ziua când își deschide porțile Preparandia din Arad, liceul pe care l-am absolvit și o școală cu renume în acea zonă.

În urmă cu câțiva ani am mai scris un articol cu același nume, pe care l-am recitit cu interes. Mă reflecta bine în acele zile, și îmi exprima gândurile de atunci. S-a schimbat oare ceva? (E clară reclama, trebuie să căutați în arhivă pentru a înțelege J ) Am crescut, am rămas la aceleași idei sau am avansat?

Păi, în momentul în care mi-am întins planul pentru postare în minte gândeam total invers. Și am să-mi expun ideile aici, lăsând pentru concluzie comparația între cele două momente. Ce vreau să spun cu asta?

Astăzi, la 205 ani de când s-a înființat școala, la destui ani de când am trecut prin ea, rămâne la fel. Rămâne un loc în care mă întorc cu plăcere în amintiri. Un loc unde pot spune că atunci am făcut cunoștință pentru prima dată cu anumite lucruri. S-au deschis multe uși. Am auzit multe nume, am deschis multe cărți. Rămâne un loc al culturii, al molipsirii cu învățătură, cunoaștere. Nu am prețuit cum trebuia fiecare moment? Asta e clar, și poate că e și o tară a vârstei, fiind prea ocupat cu nimicurile adolescenței pentru a intra în profunzimea unei lumi impresionante.

Au fost ele și neajunsuri că doar trăim în România și nimic nu poate fi perfect. Dar le uităm pentru că în cele din urmă au fost minore și trecătoare. Mai importantă a fost această șansă care poate nu există în orice loc de a descoperi, de a te lăsa adăpat din ceea ce are mai bun de oferit cultura europeană (și nu numai). Nu a fost doar școala, manualul, culegerea sau ce spunea profesorul. În momentele libere puteai merge mai departe pentru că tocmai ți-a fost stârnit interesul.

Deci, văd liceul ca ocazia de a te contamina cu cultură. E poate ultima ocazie când se poate întâmpla asta. La facultate, mai greu. Dacă vii sătul de școală din liceu, sunt slabe șansele să fii prins în lanțuri de vreo pasiune pentru mai mult, să îndrăznesc să spun pentru excelență. Nu trebuie să ajungi profesor la Sorbona sau Oxford, pe orice domeniu, dar poți deveni mai inteligent, sau mai bine înțelept. Și asta poate fi uneori o datorie patriotică. Să nu luăm declarația ca fiind prea bombastică, dar demagogii se tem de oamenii deștepți ca dracu de tămâie.

Revenind la discuție, rămân la această idee. Peda a însemnat tocmai acea ocazie de a intra într-o altă lume. Îmi vin în minte tot astfel de comparații, dar dacă stăm bine să ne gândim, în acel timp, suntem aproape de copilărie și mai putem respira ultimele clipe ale acelei libertăți înainte de a confrunta cu tinerețea mult mai stresantă. Și putem face asta găsindu-ne refugiu în fortărețele ridicate din cărți ce pot fi ridicate din curiozități și cursuri (pardon, ore).

Și rămân și la ceea ce am scris acum câțiva ani. Pe lângă această componentă cred că rămâne la fel de importantă și componenta socială. Să ai o clasă de elevi, de colegi, cu adevărat colegi, cu care să treci prin patru ani de școală și să treci prin toate stările posibile și imposibile.

Așa că cel puțin în dreptul meu s-au îndeplinit amândouă aceste condiții. Fără perioada petrecută în liceu n-aș fi avut pofta aceasta de a cunoaște, a înțelege și a descoperi. Dar nici nu pot spune că țin minte tot ce am învățat la toate cursurile. Însă, îmi aduc aminte momentele „alea faine” când am profitat cu cap de timpul și locul pe care l-am avut. Sunt lucruri care nu se spun în gura mare, pentru că nu toate lumea le-ar înțelege la fel. Câțiva oameni știu bine despre ce vorbesc. Restul, pot doar să intuiască.

În concluzie, trăiesc cu speranța că elevii vor ști să se bucure de această perioadă irepetabilă și să știe să o facă a lor proprie și a colectivului cu care se înconjoară. Cu siguranță că nu vor mai vedea viața în aceleași tonuri luminoase și jucăușe. Dar nici să nu uite că acolo e locul și timpul în care se pot îndrăgosti de ceva ce le poate deveni meserie și mai mult pasiune.

Probabil că dacă aș mai ajunge cândva pe la Peda, n-aș vedea numai niște culoare pustii, sau fețe pe care nu le cunosc. Aș revedea și trecutul, niște copii care demult au rămas un gând frumos, și aș putea să zâmbesc bucurându-mă că am trecut prin acel loc.

Așadar, LA MULȚI ANI ȚICHINDEAL (1812-2017)

Când minciuna nu mai e ce trebuie

Orice om are sau ar trebui să aibă în el însuși anumite idei despre bine și rău. Să știe că unele lucruri pe care le face nu produc rezultate pozitive, nu întăresc, ci slăbesc, sluțesc, distrug. În practică, asta ar fi răul, un regres, o dezarmare, o scădere. Și ne cam dăm seama când nu facem bine. Chiar dacă nu recunoaștem deschis, pe undeva prin noi există un beculeț care se aprinde și care ne spune că am făcut-o de oaie.

Cred că minciuna este un lucru rău. Nu pot să-mi susțin părerea mai clar decât atât. În marea ei majoritate produce doar rezultate negative în viața celui care o face și în viața celor din jur. Nu intru acum în cotloane filozofice și întrebări contorsionate legate de probleme de viață și de moarte. Acestea sunt situații ultime și e nevoie de multă minte pentru a le rezolva. Eu mă gândesc la minciuna la scară mare.

Toți oamenii mint. E oare o exagerare? O statistică nefastă care ne face conștienți de slăbiciunea firii noastre? Sau aș fi putut spune că orice om a mințit măcar odată în viață. Aici se include evident și scriitorul acestei postări. Acele minciuni albe cum am ajuns să le numim. Oricum, dacă ar fi să mă gândesc bine la persoanele pe care le cunosc eu, puține sunt acelea pentru care aș băga mâna în foc că nu au mințit nici măcar odată, sau că nu au mai făcut-o.

Vreau să fac aici totuși o delimitare pentru că vorbeam despre faptul că oameni suntem și e evident că în condiția asta, avem o predispoziție înspre eșec în ale moralei. Iar între mici minciuni ce ne scapă poate involuntar și până la ceea ce poate fi numit înșelătorie e un pas destul de mare. Și majoritatea n-ar cădea ușor înspre a doua categorie, însă s-ar complace mult mai ușor în prima, un drum de minciuni ușor ce ne poate pava viața.

Dar la un alt punct vreau să ajung. Pentru că noi, oamenii simpli, nu putem fi mai buni decât cei care ne sunt, cel puțin din punct de vedere al funcției pe care o ocupă, superiori. Mă gândesc uneori, dacă am avea în fruntea unei țări sau a unei companii/fabrici oameni onești nu ne-am molipsi cu acele valori de la aceștia? În cazul contrar transferul se produce aparent organic.

Și mie mi se pare teribil când liderii mint. Nu vreau să mă refer neapărat la situația politică actuală, deși de aici a pornit gândul meu. Oriunde, oricând și oricine ar face aceste lucruri s-ar face la fel de vinovați. A minți înseamnă a minți. Nu a spune minciuni albe, nu a avea dreptate dintr-un anumit punct de vedere (a la Obi Wan Kenobi). E o înșelătorie, o încercare de a trece un neadevăr în poziția adevărului. A te pune în poziția celui ce prelucrează adevărul.

N-aș spune că în toate situațiile s-ar ajunge la un sistem totalitar în forma Oceaniei din 1984, dar atunci când se spune ceva, apoi nu se recunoaște public că acel lucru a fost dezinformare, minciună etc, atunci omul de acasă nu va fi în stare, în mare parte a cazului, să interpreteze bine informația. Și a doua oară când se va întâmpla va accepta minciuna. Va accepta noua realitate ce există doar în mintea Mincinosului. Și omul simplu devine complice involuntar și susținător. Adevărul se are doar pe sine însuși, dar Minciuna are un întreg arsenal de propte cu care se înalță într-un loc ce nu i se cuvine.

Un ultim lucru la care mai mă gândesc este efectul pe care îl are. Pentru că dacă îl auzi pe politician, care are o anumită funcție, mințind, în orice formă posibilă, nu vei spune niciodată, eu am o fibră morală mai puternică decât el și nu-mi voi permite să fac ce face el, ci vei spune dacă el o face, de ce să nu o fac și eu. E simplu și într-un fel logic. Dacă stai într-o poziție înaltă, oferi și un exemplu celorlalți. Fie că vrei, fie că nu vrei. Și dacă modelul e strâmb, așteaptă-te ca viitorul să fie asemenea.

În concluzie, ar trebuie să ținem mai des mâna la gură. Poate să nu mai vorbim fără a ne gândi de cel puțin două ori înainte de a spune ceva pentru că are un efect puternic. Cuvântul are o mare greutate și poate face mai mari ravagii decât cea mai puternică armă inventată de om. Pentru că o armă distruge o singură dată, dar un cuvânt spus greșit distruge de o mie de ori, în o mie de locuri.

De ce urâm cucuiele?

Un lucru care ne definește ca oameni cred că este paradoxul. Putem îmbrățișa cu ușurință două atitudini total diferite. Sau, vorbim despre una, dar o facem pe cealaltă. Tindem spre unele lucruri fără a face însă adevăratul efort înspre atingerea unei ținte, realizarea unei adevărate îmbunătățiri, dezvoltări personale.

Poate că paradoxul răspunde la întrebarea cum e omul: bun așa cum este el născut, sau perfectibil? Unii știu deja răspunsul, aș putea spune că s-au născut cu el în minte. Nu mai e nimic de adăugat la făptura lor, ei având un deplin control și o deplină cunoaștere a lumii care îi înconjoară. Un strop în plus ar face ca paharul să dea peste de plin ce este.

Făcând abstracție de acești corifei ai universului, ne întoarcem însă la întrebare pentru că o consider importantă. De ce? Pentru că a definit practic societatea europeană, cel puțin. Socrate spunea că știe că nu știe, iar această atitudine s-a transmis învățăceilor săi. Deci era loc de mai bine. Creștinismul duce întrebarea pe tărâm spiritual pomenind de o luptă, o înfrânare înspre un caracter mai bun. Există multe vârfuri ce trebuie câștigate de către cel care își zice creștin. Știința la fel înseamnă că știm ceva, dar putem ști mai mult. Experimentul, acest cuvânt, indică gândirea ce motivează pe cel ce studiază legile spațiului și timpului.

Balanța pare să încline într-o anumită direcție, cel puțin în cazul meu. Da, sunt de acord cu idea că omul este perfectibil. Dacă vrea. Depinde de voința proprie și de mijloace. Deși astăzi analfabetismul de orice nu își mai are o scuză atât de puternică. De la puștime și până la căruntețe, omul poartă cu sine acest gadget numit smartphone. Conectat la internet este una dintre cele mai puternice arme din istorie. Continuând dictonul pana este mai puternică decât sabia, prin cunoaștere omul poate înțelege mai mult din lumea ce îl înconjoară. îl face să vadă ce e bine, ce e rău, ce poate fi schimbat și ce nu poate fi schimbat. (urmând dictonul mai recent, Cărți! Te fac neprost!)

Și aici intervine problema. Probabil o mare parte din noi ne-am plăcințit. Sau ne-am transformat în niște cartofi deși, expresia americană couch potato deja pare desuetă odată cu scăderea accelerată a consumul de televiziune (cel puțin într-un anumit segment al populației). Reformulând, pare că ne-a devenit mai greu să ne depășim. Pentru că a te perfecționa înseamnă să dai peste un obstacol și apoi să îl depășești. Să te iei la trântă cu o problemă, un gând, și să îi dai de capăt. Dar asta e greu. Necesită efort, transpirație, chin. Necesită bătaie de cap și asta duce la multe cucuie.

E mai ușor să spui mai bine citește cărți accesibile, ca altfel poate nu citești deloc. Cultura și înălțimile nu sunt accesibile dacă nu e nimic de depășit. Dacă ești căldicel, asta e, îți duci viața mulțumindu-te cu gândul că ești mai deștept decât cei analfabeți. Niciodată nu ți-ai pus în gând să intri într-o competiție cu cei mai mari în ale gândului. Literatura, de exemplu, provoacă, îl aduce pe cititor în situații care-l incomodează, îl fac să se reorienteze sau să își întărească ceea ce crede. La fel, știința, în orice ramură a ei, umanistă sau exactă, se descoperă silabă cu silabă celui care caută.

Suntem sau am devenit o societate care are totul de-a gata, mestecat, explicat (până și filmele de distribuție în masă) fără a ne mai încorda mușchii minții. Să ne gândim numai ce s-ar fi întâmplat dacă unii înaintași ar fi făcut la fel și nu ar fi trecut de unele limite. Poate azi trăiam încă în case fără curent electric, fără telefoane sau fără leacuri contra diverselor boli. 

Acestea s-au născut din efort și sudoare. Oameni care au spus că ceea ce citesc și învăță este greu. Dar nu au renunțat. Ci s-au aruncat din nou asupra subiectului și l-au cucerit. E un pariu al omului cu sine însuși. Că poate mai mult. Că nu e un simplu animal ce caută doar plăcerea și satisfacțiile de moment. Că e ceva dincolo de cotidian și că acel ceva poate fi luat în stăpânire. Dar acest sentiment poate fi înțeles într-un singur fel. După ce îl vei resimți la nivel personal.

Acum, ca niciodată

Devine o expresie pe care o remarcăm tot mai des în vorbire, nu atât la nivel oficial, formal, ci și în comentariile oamenilor „simpli”. Parcă și nainte o fost rău, dar ca acum n-am mai văzut. Poate că am rostit chiar noi acest cuvinte, poate că nu dar cu siguranță ele circulă undeva în eter, se coagulează în sângele conversațiilor purtate la birt sau la coadă.

M-am gândit totuși, să fie chiar așa? Desigur, e nevoie doar să deschizi un ziar serios și bine informat (condiție neapărată) și să iei la rând coloanele. Lipsuri, criză, corupție, dezastre naturale, crime etc. Te îngrozești și instinctiv vrei să-ți faci cruce și să bați în lemn. Dar, dacă nu e chiar așa? Vreau să prezint câteva unghiuri în care poate fi privită problema asta. Nu sunt adevăr absolut, s-ar putea să fie chiar greșite, dar poate ne dau de gândit.

a)      Vine Sfârșitul. Pur și simplu aceste breaking news-uri sunt acele semne despre care vorbeau atât Isus cât și ucenicii Săi. În situația asta asta, nu vreau să mai adaug comentarii pentru că situația e destul de clară și ar fi bine să ne comportăm ca atare.

b)      Miopie istorică. Suntem egoiști din fire. Ne vedem prima dată doar pe noi și numai pe noi. Aceasta se remarcă și în felul în care interpretăm lumea din jurul nostru și chiar istoria. Totul începe și se termină cu noi. Adăugăm și un strat de ignoranță, după gust, și avem o imbatabilă opinie neavizată. Oare înainte nu era rău? Atunci când ciuma, holera, tifosul și alte boli măturau Europa până aproape de secolul XIX? E un subiect vast, iar răspunsul e evident: și înainte era mai rău și de aceea mitul vârstei de aur este aproape universal. Pentru că acum e rău de tot. Și ca un alt factor modern de care trebuie ținut seama, să ne aducem aminte că suntem mulți. Acum un secol dezastrele erau mai puțin mediatizate pentru că se petreceau departe de ochii oamenilor și îi afectau prea puțin. Cu 7 miliarde de oameni lățiți pe toată planeta, de multe ori ajungem să trăim pe falii tectonice, lângă vulcani sau în zone afectate de fenomene meteorologice dezlănțuite. E normal că dezastrul capătă dimensiuni impresionante. Sau ca să cad pradă clișeului, apocaliptice.

c)      Bumerangul degradării. Am mai pomenit acest lucru și e un factor care va juca un rol tot mai important în anii care vor veni. Din 1850 încoace (aproximativ) a început Revoluția Industrială, singura în stare să zguduie planeta la propriu. Asta a însemnat defrișări peste tot pe unde se putea, poluare, schimbare a mediului după bunul plac al omului. De parcă noi am fi stăpânii și de parcă n-ar exista efecte averse. Uite că începem să le resimțim. Am umblat la reglajul Pământului cu fascinația unui copil curios, dar habarnist. Și jucăria dă rateuri. Desigur, jucăria noastră când dă rateuri, mor oameni. Dar e făcută cu mâna noastră și având în vedere că nu există vreun interes real de schimbare, mai bine nu va fi. Ce înseamnă asta? E normal ca azi să fie mai rău ca înainte pentru că noi avem puterea să ne distrugem casa, lucru pe care străbunicii noștri nu-l puteau face.

d)     O voce care e învățată să fie folosită. Democrația înseamnă dialog, cel puțin în esență, sau în teorie. Orice stat liber va permite acest lucru, și în cazuri extreme și regimurile totalitare simt furia populară. Ideea de Revoluție e nouă, iar cea de revoluție populară nu mai nouă de 1789 (prima revoluție franceză). De atunci omul simplu a început să-și urle cererile din toți bojocii. Acum când oricine are la dispoziție un gadget cu care se poate face auzit, cum să nu ne mirăm de atâtea joci care strigă? Unii urlă ce le spun alții, o altă parte urlă ceea ce cred că e corect. De cele mai multe ori, cei care au dreptate nu urlă. Adevărul nu trebuie strigat pentru că el este evident și de neclintit. Cu toate acestea, am putea spune că unul din scopurile în care sunt folosite aceste dispozitive este pentru scopuri politice sau sociale (să le încadrăm în aceeași barcă). Îți aperi punctul de vedere, fie el fals sau nu. De acum încolo alegeri electorale vor fi influențate de Facebook, prin utilizatorii săi, iar reacții ale poporului chemat în stradă își vor avea scânteia în vreun comentariu sau event. Înainte, e adevărat, cine s-ar fi gândit că ar fi posibil așa ceva? Într-un regim absolutist (monarhii europene), fascist sau comunist? În nici un caz. Nici nu ne putem da seama cât de multe ne-a schimbat ca oameni tehnologia, de la televizor la laptop și până la smartphone-ul butonat cu religiozitate în orice moment de liniște. Asta înseamnă că ideile bune vor ieși în față, dar și că se va produce o manipulare în masă. Acesta este tristul adevăr, iar noi suntem supuși de bunăvoie și chiar cu plăcere acestui mare experiment prin tehnologie. Ce va ieși, ne vor spune cei de mâine dacă vor apuca.

 În concluzie, o să rezum în scurt cele câteva gânduri. Este evident că zilele noastre sunt diferite față de cele ale strămoșilor noștri. Sunt evident asemănări, crize și dureri, iar o carte bună de istorie va umple un gol în mintea curioasă a oricui. Omul în sine, în esența lui nu s-a schimbat mai deloc în toți anii ăștia de când a descoperit scrisul pe tabletă în Sumerul antic și până la scrisul pe tabletă din Salonta de astăzi (fără supărare dar ăsta a fost primul oraș care mi-a venit în minte. Salonta e un orășel drăguț J). Lumea din jurul său, da.

Revoluția industrială și o revoluție intelectuală l-au împins înainte poate fără să vrea și să înțeleagă ce i se întâmplă. Astăzi poate lua pulsul planetei fără să transpire, din Tokyo în New York și din Stockholm în Cape Town. Când s-a mai întâmplat așa ceva? În plus Vestul (ca să împrumut conotația folosită de Niall Fergusson) și-a semănat ideile sale peste toată lumea, în principal democrația, libertatea, dialogul. Oamenii o interpretează cum vor și astfel se naște uneori conflictul. E mai mare ca înainte pentru că nu mai e nimeni care să ne verifice peste umăr ce scriem noi pe internet.

În plus ochii noștri văd mai repede răul și îl raportează cu o bizară fascinație. Am scris deja despre asta, nu mă mai repet. O tragedie ne produce interes și o exploatăm până când apare ceva mai rău. Și azi sunt mult mai multe tragedii pentru că sunt mai mulți oameni. E evident și ușor de înțeles. Poate ar fi mai de dorit ca atunci când se suferă undeva în lume să întindem o mână de ajutor, nu un ochi larg deschis după orice oftat de durere.

Deci, vine sfârșitul sau nu? Habar n-am. Nu sunt eu cel mai în măsură să o spun. Lumea trece în prezent prin spasme (deși, la o adică aceasta a fost o realitate istorică permanentă. Istoria nu a stat niciodată pe loc. Nouă ni se pare un muzeu pentru că privim din spate) și probabil în anii ce vin nu va mai arăta la fel. Cum va fi? Analiștii și teologii știu cel mai bine. Ei să descoasă toate ițele astea. E vorba de o istorie mult prea mare pentru noi, ăștia mici.

Fiecare ar trebui totuși să-și facă în așa fel încât bucățica lui de istorie să arate bine. Dacă ne vor săpă arheologii viitorului să găsească niște dosare care vorbesc despre oameni care au făcut bine și nu au dorit distrugere. Visez acum, e evident, dar fără visători probabil că lumea asta ar fi de coșmar. Și ca să închei practic, îl las pe Isaac Asimov, unul din cei mai prolifici autori din toate timpurile, să vorbească. Odată a fost întrebat ce ar face dacă ar fi ști că mai are de trăit doar o oră. El a răspuns în stilul său caracteristic: aș scrie mai repede!

De ce se bat românii cu ungurii? Și viceversa

Nu știu, e o întrebare naturală sau fără sens? Zilele astea mi se pare că le-a sărit unora muștaru patriotic și simt nevoia să-și marcheze teritoriul prin singurul mod pe care îl știu, anume cel al violenței. Verbale sau și mai rău decât atât psihologice, până acum. Și cum spunea bătrânul Asimov odată, violența este ultimul refugiu al incompetenței. Ar fi bine să repetăm propoziția asta până nu va fi nevoie de ea.   

Serios vorbind, ce treabă au românii cu ungurii, sau vicerversa? Recomandarea mea caldă ar fi lectura cărții De la Burebista la Iohannis, apărută la editura Polirom și scrisă de Sorin Mitu, o excelentă analiză a multor stereotipuri naționale scrisă cu umor și echilibru. Autorul fiind ardelean își pune și el această întrebare fiind mai aproape de focarul acestui „etern conflict” cu vecinii noștri de la apus.

Și după ce am citit-o mi-am dat seama de o realitate destul de evidentă. Suntem vecinii de o mie de ani, nu, e un fapt istoric evident? Uite, în toată perioada asta au fost vreo 2-3 ocazii în care am fost cu adevărat unii la gâtul altora. Când? Odată foarte violent în timpul Revoluției de la 1848 și un alt moment, divizat, a fost în cadrul celor două Războaie Mondiale, când a răbufnit ura etnică. În restul timpului Gheorghe și Piști s-au înțeles bine atât în Arad cât și la Cluj și în Brașov. Au existat desigur excepții, dar aceasta doar întărește regula.

Ce mă face să cred asta? Da, au fost în 90 niște bătăi între români și unguri prin Mureș. Știți ce s-a mai întâmplat în același timp? Dezmembrarea Iugoslaviei, un stat artificial, și niște genocide, execuții în masă și gropi comune, ce aduce mai repede aminte de epoci barbare și nu de Europa secolului XX. Asta înseamnă ură rasială. Și nici până în zi de astăzi sârbii și croații nu se au la inimă. Sau poate ar fi cazul să vorbim despre polonezi și ruși, altă poveste de dragoste a istoriei. Nu avem degete la mână ca să număr de câte ori au distrus rușii vreun stat polonez. Și pentru asta, frații lor îi au la inimă

Da, avem și noi momentele noastre, punctele negre, dar acesta e lucrul pe care aș vrea să-l subliniez. Au fost niște evenimente inițiate în momente de tensiune istorică. E adevărat, în acele situații a jucat un rol important și mândria maghiară. Totuși în Evul Mediu erau putere regională, iar mai apoi au avut un cuvânt greu de spus în monarhia habsburgică. Și acum să rămâi un mic stătuleț. Era nevoie de o defulare. Nu iau apărarea, doar adaug o nuanță.     

   

Și mai e ceva important de menționat. Ura rasială, oriunde o fi pe lumea asta nu se naște din nimic. Nu e naturală. Există desigur o teamă (a se citi neliniște) față de Celălalt, Străinul, dar asta nu se va manifesta fizic decât instigată. Acesta e cuvântul magic. Un demagog bun poate să-și construiască lejer un tron ridicat pe cadavre. Au fost agitatori ultra-naționaliști la pașopt, au fost înalți oficiali horthyști care au îndemnat la violență în cel de-al doilea război. Mereu a fost o voce care a șoptit în ureche simfonia distrugerii.

Despre Transilvania noastră ar fi bine să vorbim în alt loc că e mai greuț, dar rămâne în aceleași linii mari. Un exemplu simplu. Acum 500 de ani, când Europa apuseană era măturată de războaie religioase și germani protestanți ucideau germani catolici sau englezi catolici măcelăreau englezi protestanți, Principatul Transilvaniei era un stat extrem de tolerant etnic și religios cu români, maghiari și sași, ortodocși, catolici, luterani, calvini, unitarieni și sabatarieni. Care nu se omorau între ei datorită acestor diferențe.

De ce e greu să acceptăm acest model al trecutului care ne este oferit? De ce ne aducem aminte doar de crimele, evident cumplite, dar născute în nebunia generală a unui conflict planetar? Mai era cazul de morală când germanii ucideau evrei, Iugoslavia se împărțea pentru o primă dată, Stalin își ucidea popoarele din subordine și așa mai departe? Era momentul oportun pentru răzbunare.

A fost bine ce s-a întâmplat? Nu. Violența este și a fost ultimul refugiu al incompetenței. Și al frustrării, și al limitelor. Niciodată problema nu se rezolvă cu pumnul sau sabia. Pentru că asta dovedește o lipsă a argumentelor, o reîntoarcere la barbarie. Până și barbarii care au nimicit Imperiul Roman au ajuns la punctul în care au realizat ce măreață civilizație se afla acolo și au ales să împrumute cât au putut de la cei cuceriți. Urmând inconștient exemplul romanilor care s-au luat în multe după greci.

În concluzie, să ținem minte răul, dar nu cu dorințe revanșarde. Tocmai astfel de gânduri au produs masacre de mai târziu. E greu și incomod să fii tu acela care vrea pacea, dar fără asta va urma un ciclu al violenței fără sfârșit. Grăitor exemplu este cel de după căderea apartheidului sud-african. Nu mai e loc aici, dar internetul sau o carte bună, pot oferi o imagine a acelei mișcări înspre vindecare națională prin iertare. Dacă și religia a jucat un rol în învrăjbire la un moment dat, atunci a fost dat pe față adevăratul spirit creștin exprimat prin zguduitoarea doctrină a harului care iartă orice. Dacă vrem să repetăm istoria, hai să repetăm acele puțin momente luminoase din trecutul nostru.  

Setea de sânge-în direct și în reluare!

Era o vreme când tot ce știam era orizontul local. Când aflam azi sau poate peste o zi știri din Arad sau poate Timișoara. Când aflam peste o săptămână știri din Cluj, București sau, cu ocazia aceasta, din străinătate. Când exista o lentoare, o chibzuială a noutăților (Nu vreau să spun că încă de la începuturile presei nu a existat goană după senzațional. Asta e prea înfipt în firea omului). Când puteai să nu știi totul. Azi, evident totul s-a schimbat.

Stephan Zwieg scrie cartea Lumea de ieri, o nostalgică rememorare a vieții sale trăite în Belle Epoque ce merită citită pentru a căpăta puțin din acel sentiment al unei societăți luminoase aflate pe marginea prăpastiei. Într-unul dintre capitole vorbește despre această dezvoltare a tehnicii și a primelor semne de formare a satului global. El scria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o tragedie pe care o simțea europeană. Dar el remarcă eficacitatea telegrafului ce aduce de departe, de la capetele lumii știri despre catastrofe neștiute până atunci și petrecute în zone exotice ale lumii. Acum simți și durerea unor necunoscuți, ai o povară în plus pe suflet.

 Ce să mai spunem noi astăzi? Avem internetul la degetul mic. Cu un simplu click știi ce se petrece oriunde pe globul ăsta. Ești informat la secundă de orice eveniment. Mai ales de orice tragedie. Vezi în timp real cum omul moare pe targă și, la fel ca un crainic al unei curse de cai, îi numeri pe fiecare în parte pentru a măsura gravitatea acestui cataclism. Am fost și eu martorul live al unor astfel de tragedii, cea mai timpurie fiind pentru mine atentatele din 11 septembrie 2001 transmise în mijlocul șocului unei planete. Dar aici e parcă altceva, e o mână criminală la mijloc.

Miezul a ce vreau să spun este tocmai această goană după informații. Dezastre naturale s-au petrecut dintotdeauna și istoria le-a înregistrat pe cele mai importante. Încă dinainte de nașterea istoriei planeta s-a scuturat în fel și chip. Acum că oamenii s-au înstăpânit pe o așa mare parte a lumii, e evident că vor simți din plin spasmele naturale. Și e tragic și catastrofal, fără nicio urmă de îndoială. Și nu îndrăznesc să spun că e rău că suntem informați. Putem folosi aceste ocazii pentru a simți alături de alți oameni ca noi care suferă. Poate ne putem chiar implica într-o anumită formă.

Dar de multe ori e prea exagerat. În cartea România în 7 gesturi a lui Radu Paraschivescu, într-un dintre capitole vorbește despre o bornă kilometrică a infiltrării care a fost depășită. Era la începutul anilor 90 și televiziunile se dădeau peste cap să aducă ceva nou. Avusese loc un accident și o reporteriță a mers să ia interviu soției victimei. Femeia era bineînțeles în stare de șoc. Dar reporterul a insistat și a insistat trecând peste o limită a decenței care ar fi îndemnat-o să o lase pe femeie să jelească în pace. Și acel interviu, deși nedifuzat (din câte îmi aduc aminte) a devenit model.  

 

Acum, totul e la vedere. Dacă camera de luat vederi nu e băgată sub nasul mortului nu crește audiența. Dacă nu se vede sângele, dacă nu se explică în detaliu felul în care cuțitul a intrat de douăzeci și trei de ori în victimă, știrea e searbădă. Orice tragedie e disecată, orice victimă are o poveste proprie și clipa morții devine temă pentru acasă. Dacă privitorii de știri ar fi fost atât de atenți la școală/liceu la ceea ce predau profesorii, România ar fi fost alta.

Nu știu, bănuiesc că acest fenomen nu se răsfrânge doar asupra țării noastre. Odată ce putem să aflăm știri despre orice, acum că putem îndrepta o cameră destul de performată în orice direcție, chiar o facem. Morți în cutremure, accidente de mașini sau uragane sunt expuși ca într-o clasă de anatomie, într-un muzeu al ororilor. Totul este la vedere și ochii sorb cu nesaț acest spectacol. Aflăm tot, nume, prenume și ce a mâncat ultima dată. 

Dacă cineva moare devine mai studiat ca subiectele de BAC. Și comparația e potrivită pentru că în două zile nu ne mai aducem aminte de cine era acel om. Nu mai rămâne o persoană care când a trăit, la fel ca noi, și a avut o viață a sa, la fel ca noi. Devine o imagine, un chip cioplit de media ca să-l putem plânge și apoi arunca liniștit la un coș de gunoi. Pentru că peste două zile vine altcineva la rând.

Dezastrele naturale devin și ele subiecte pop. Se discută în piață despre ce-a făcut ultimul uragan, ce putere a avut și câte victime a făcut, la fel cum se discută despre ultimul meci Steaua-Dinamo și performanțele celor două echipe. Uneori, trecerea e foarte lină între aceste două subiecte. Ne intră în minte, le jucăm pe degete și ne desfătăm cu ele. Probabil că face parte din ceea ce numim fascinația răului (împreună cu mirarea în fața unor criminali precum Hitler, Jack Spintecătorul ș.a.).

Nu țin minte dacă acum zece-cincisprezece ani aveam parte de o asemenea piață de desfacere. Răspunsul simplu ar fi nu, pentru că nu aveam internetul. Acum orice poate share-ui pe Facebook un clip, o imagine a tragedie și o poate folosi în scopul pe care îl vrea. Vrei să fugi de astfel de imagini, vrei să te reculegi, dar nu poți pentru că în față ai imaginea nudă a unui carnagiu.

Deci, renunțăm la știri despre dezastre? Nu, nu putem. Ele se întâmplă. Ele arată că lumea asta nu o duce bine deloc. Dar cred că nu ar trebui să mai facem paradă de ele. Dacă vrei să vezi ce ravagii face un uragan citește într-o enciclopedie. Citești odată, te dumirești pe toată viața.

Repetarea acelor imagini, a scenelor așa-zis apocaliptice, în cele din urmă te desensibilizează. La fel ca medicii care după un timp își pierd greața naturală în fața fragilității umane, telespectatorul nu mai vede tragedie și durere. Sau măcar nu o mai percepe la același nivel al compasiunii obișnuite. Pentru că la un moment dat vei spune: ah, un alt cutremur. Păcat de oamenii ăia. Și apoi te poți uita liniștit la știrile din sport.

Lucian Blaga, în probabil singura poezie pe care o mai citește un segment larg al populației, spunea Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Alt context, dar ideea este importantă. Ar trebui să existe un voal, o distanță față de această sete de senzațional, de a dezgropa orice mic detaliu neînsemnat, dar oripilant.

Tragedii s-au întâmplat. Se vor mai întâmpla pe măsură ce ne vom da seama că progresul nostru a distrus iremediabil planeta. Un sistem fin, acum dezechilibrat, va începe să dea rateuri. În anii ce vor veni, tot mai dese. Asta înseamnă că probabil oameni vor muri. De ce să nu îmbrăcăm atunci o haină a decenței și respectului față de moarte și nu uniforma unui paparazzi de ocazie care stă în tufișuri pentru o poză cât mai deocheată? 

Nu avem nevoie să știm tot. Pentru că e o mare diferență între a ști și a înțelege. A cunoaște și a simți. Și lumea de azi nu cred că duce lipsă de oameni care le știu pe toate. Duce lipsă de oameni care să facă ceva bun cu ceea ce știu.

Reacții calde din răceala muntelui. Recenzie-Muntele vrăjit, Thomas Mann

Cărțile mari produc reacții diferite. Autorii cei mai respectați de către critică și de lumea bună a literelor pot părea uneori de necucerit prin greutatea operelor lor. Sau mai rău, mediocrii sau slabi pentru propriul gust literar. Aceste etichete le-am plantat și eu de-a lungul anilor mei de cititor amator-profesionist. Pe cât de mult am iubit Mizerabilii pe atât am detestat Moby Dick sau La răscruce de vânturi. Dar acestea sunt niște extreme între pereții cărora se întinde o mare masă de cărți ce au urcat sau coborât în acest fals clasament. Și a venit rândul lui Thomas Mann.

Cum aș descrie Muntele vrăjit? Cea mai bună carte proastă pe care am citit-o. Probabil așa aș fi răspuns în urmă cu câțiva ani, dacă aș fi avut răbdarea de a o duce până la capăt. Odată cu înaintarea în vârstă te ții mai strâns de decretul de a duce la capăt o carte începută. Și sunt cărți mari pe lumea asta. Nu doar datorită renumelui, ci și datorită grosimii. Muntele vrăjit nu face excepție. Are peste 1000 de pagini. Eu l-am lecturat în ediția „de buzunar” a editurii Rao.

            Lăsând la o parte jocurile de cuvinte, să spun care a fost cu adevărat părerea mea. Nu diferă chiar așa mult de rezumatul de mai sus. Au fost momente în care cartea întradevăr trenează cât toată pista de schi de lângă sanatoriu. Altădată reușește să te surprindă cu o anumită idee sau cu o scenă emoțională. Deși, dacă e să o spun pe șleau, parafrazând alți critici, e un mare roman despre nimic.

             Da, cam asta. Nu există o acțiune propriu zisă. Un conflict există, o tensiune răzbate, dar nu există nicio rezolvare. Da, când vei termina romanul s-ar putea să ai impresia că te-ai urcat degeaba pe tomul nu-atât-de-vrăjit. E vreo problemă în asta? Absolut nici una.

                E o carte încântătoare. E o carte pe care trebuie să o trăiești. Ar fi ciudat dacă la un moment dat în timpul ascensiunii nu vei simți imboldul de a-ți lua temperatura sau de a-ți verifica termometrele de prin casă. Ipohondru dacă ești, e neapărată nevoie de un consult la plămâni. Deși, magia s-a destrămat demult și frumusețea rămâne doar pe paginile cărții.

                Privim povestea prin ochii lui Hans Castorp, un tânăr student aproape inginer, care vine în vizită la vărul său Ioachim pentru trei săptămâni. Încă de la început toată lumea zâmbește condescendent la auzul unei asemenea șederi prescurtate. Cititorul curios s-ar putea aștepta la o turnură fantastică a la Stoker sau Eliade, dar povestea nu conține nimic supranatural. Totul este la fel de natural ca și descoperirea faptului că până și Castorp are o mică pată pe plămân și este nevoit să rămână în sanatoriu pentru o perioadă nedeterminată.

                Așadar, aș recomanda cartea spre lectură. Cu nespusă bucurie! E o carte incitantă, dar și introspectivă. Probabil că o temă importantă a sa este timpul analizat din mai multe unghiuri. Curgerea sa joacă un rol important în narațiune, de la depistarea rutinei unei zile până la acel delir pe care îl impune și care duce la o ieșire din timpul normal. (în final Castorp nu mai verifică calendarul și nici măcar nu mai poartă ceas la mână).

                Pe lângă aceasta, vorbește despre Europa. Povestea începe cu șapte ani înainte de Primul Război Mondial. Și acea stațiune este o mică uniune europeană în care sunt prezenți cetățeni ai ei de mai multe neamuri, statut social și credințe. Cu aceștia Castorp va intra în coliziune și îl vor duce la o maturizare și creștere în înțelegere a sa și a lumii înconjurătoare.

Fascinantă este relația sa cu Lodovico Settembrini, cel ce îi devine mentor și încearcă să-l convingă de superioritatea umanismului occidental și de puterea sa de creație a unui om bun. Mai târziu apare și personajul Naphta, iezuitul extremist, ce îi devine partener într-un duel verbal de-a lungul mai multor pagini. Ca reprezentant al unui concepții de multe ori bizare, rostul acelor confruntări va fi câștigarea unui punct de sprijin în mintea impresionabilă a lui Castorp.

Finalul e…greu de digerat. Acceptabil, ușor de înțeles, dar nesuferit. Nu din vina lui Thomas Mann, care oferă o concluzie fidelă unei realități istorice existente dincolo de simplele dorințe ale omului cotidian. Recunosc, când am pus cartea jos am fost nemulțumit. Dar am înțeles motivul. Acea generație cosmopolită care a crescut în Europa belle epoque și care avea șansa de a deveni ceva, a devenit carne de tun în tranșeele Primului Război Mondial.

Am vorbit deja destul, probabil o reminiscență de pe urma citirii romanului. Dar rămâne acest îndemn de a citi totuși cartea. Poate nu va lua chiar șapte ani, cât a durat „călătoria” lui Castorp, dar Muntele vrăjit este un vârf literar ce trebuie atins de către cei care au lectura ca pasiune și mai ales cei care vor să treacă prin marile opere ale canonului occidental.

Recenzie și pedeapsă. Și crima de a nu citi

S-ar putea să fiu nevoit să-mi retractez puțin din fervoarea postării trecute. Poate că am fost prea dur cu Idiotul, sau am scos în evidență cele câteva părți negative. Oricum, cartea este bună și merită citită. E o capodoperă. Ok, am terminat cu asta.

Ce e mai bun decât Idiotul? Păi, Crimă și pedeapsă, evident! Doamne, ce rușine mi-e că au trecut atâția ani fără să pun mâna pe cartea asta. E colosală de-a dreptul. Și recunosc că încă n-am perceput-o la întreaga valoare. Și ăsta este un lucru bun. Dacă o citeam acum câțiva ani, într-o mai mare imaturitate a minții, n-aș fi apreciat-o atât. Și nu prea poți să apreciezi destul o asemenea carte.

Deci, ce s-a schimbat în atitudinea mea? Sau poate scrisul domnului Dostoievski? În mod paradoxal Idiotul este scrisă după Crimă și pedeapsă (pentru datare exactă, folosiți Internetul).Și totuși e mult mai profundă, deși unele teme se întâlnesc în ambele cărți. Nu mai există devieri fără sens. Dramatismul ăla exagerat mai e prezent, dar într-o doză mult mai mică.

De fapt, narațiunea este una întunecată. Studentul Raskolnikov (spoiler pentru o carte veche de 151 de ani) o ucide pe Aliona Ivanova și pe sora ei în virtutea...unei teorii (deși lucruri sunt puțin mai mult de atât). De aici încolo lupta lui cu sine însuși. Ce să facă, mai ales că a dat-o în bară cu toată această faptă a unei lumi noi și crude ce domnește prin forță și raportarea la supraom.

Da, în mare parte e roman destul de polițist, un aspect neașteptat. Trebuie totuși să recunosc, capitolele în care Raskolnikov discută cu comisarul Porfir Porfirovici și în care se profilează un joc de-a șoarecele și pisica sunt printre cele mai bune. E un roman de minte în multe ocazii. De la încercarea lui Rodion de a se justifica motivându-și crima și până la dileme legate de noul tineret progresist din Rusia, apar o suită de ocazii în care cititorul să fie prins la nivel intelectual.

Hm, să amintim și personajele. Raskolnikov, cel care va crește ca personaj apare la început ca fiind un om închis, puțin labil și deloc în căutarea unor relații cu alți oameni. Irascibil și încăpățânat, luptă pentru ceea ce știe că e bine. Se ceartă cu mama și sora lui care vin la Petersburg pentru o posibilă nuntă a Dunecikăi și explodează de mai multe ori în timpul discuțiilor cu comisarul de poliție. E de la sine înțeles având în vedere povara pe care o poartă și care apasă asupra lui tot mai greu.

Razumihin, prietenul său, e flamboiant. N-ai cum să nu-l îndrăgești și să te bucuri de concluzia poveștii sale. Comisarul e și el un personaj în sine deși apare fugar. Dunecika nu face atât de multe în carte (deși se descurcă la tras cu pistolul) fiind mai mult menționată abilitatea ei de a fi amazoană când trebuie. Lujin, posibil soț, în căutarea unei femei inferioare lui pe care s-o poată domina și în fața căreia să apară ca un salvator. Svadrigailov, apare și el în peisaj, devenind cu adevărat interesant spre finalul cărții când îți dai seama de caracterul său adevărat. Și nu în ultimul rând, Sonecika (sau Sonia. Sau Sofia. Sau alt nume pe care-l mai găsea autorul), cea care joacă rolul esențial în poveste pentru Raskolnikov, ca lumină în întunericul inimii lui.

Am luat-o prea larg. Câteva concluzii. Prima: citește cartea!!! Nu e nevoie să spun mai mult, nu degeaba e atât de recomandată și atât de actuală. Vorbește despre emoții umane profunde, despre decădere, despre dorința de putere și despre oameni simpli ce trebuie să trăiască într-o lume nedreaptă. La un moment dat mă gândisem că se putea numi la fel de bine Mizerabilii, deși titlul era deja luat :D Oricum, e o carte necesară, care te poate ajuta să înțelegi și să te înțelegi ca om.

Gândul final este despre finalul cărții (So, mega-spoiler. Glumeam. Parțial). De obicei mi-e greu să empatizez în cărți cu personaje care fac fapte reprobabile. Ca Alex din Portocala mecanică de care n-am fost legat toată cartea, până la capitolul final, când a fost umanizat pentru mine. Așa și cu Raskolnikov, un om destul de greu de înțeles. Și dacă îl înțelegi prea bine, te cam sperii. Dar finalul, cu el și Sonia, oferă o nouă perspectivă. Dragostea ei, bazată pe principiul creștin, va fi cea care îl vor ajuta să renască, după cum afirmă chiar Dostoievski la final. Dragostea lor e fascinantă pe atâtea nivele încât nici nu încep să dau din gură.

Rămâne un singur lucru: CITIȚI CARTEA! E prea bună pentru a fi ratată.

Laudă Idiotului?-recenzie de carte

E greu să te apropii de operele mari. Cred că e și mai greu să le critici. Unii o fac cu ușurință, sperând poate să obțină un capital de imagine. Știi tu, tipu ăla care a zis că Mizerabilii e o prostie și Cei trei mușchetari e pentru oameni inculți. Ajungi pe radar mult mai ușor cu astfel de atacuri kamikaze la adresa unor cărți care de voie de nevoie au intrat în patrimoniul umanității. Adică n-a fost la o ședință administrativă la blocul 3, scara B din Ferentari unde s-a hotărât că Memoriile lui Hadrian sunt o capodoperă sau că Anna Karenina va avea aceeași greutate peste deja un secol și ceva.

Probabil, (de fapt, mai mult ca sigur) intervine și o notă de subiectivism. Cum citești cartea (în metrou, autobuz, pe scaun, sub masă, în poziția cocorului sau la toaletă), cât timp îți ia, ce stresuri mai se înghesuie în minte (examene, rate, femei, slujbă, hobby-uri ș.a.) și vârsta (plus pregătire intelectuală) la care o citești. 

Deci se înțelege până acum că nu am fost atât de impresionat de Idiotul? Simt că am comis un sacrilegiu și mi-e și teamă să dau o notă pe Goodreads. O să mă bântuie decizia aceea sau măcar fantoma lui Dostoievski...

Așadar, e Idiotul un roman prost? Nici pe departe! Mediocru? Nici atât. Lung? Oh, Doamne! Pardon, nu asta era direcția de mers. Credeam că după ce am finalizat toate paginile Războiului și al Păcii aș avea o treabă ușoară cu 682 de file (ediția Polirom Top 10+). N-a fost chiar așa. Trei zile am trudit, turnând cărămidă peste cărămidă pentru a obține acest măreț succes burghezo-moșieresc.

Dar care este părerea mea. În scurt, pentru că totul este lung în cartea asta. Unu: e o carte întunecată. Serios, vorbind, mă așteptam la un final, fie luminos, fie tragic. N-a fost niciuna și cred că tocmai d-asta este și mai rău (No spoiler). E un final bittersweet și dacă mă voi gândi mai mult la el probabil că mă va îngrozi și mai mult.

Dostoievski își merită totuși renumele. Scriitura sa este magnifică pe alocuri. Are fraze, momente de geniu și pe deasupra creează situații neașteptate. De multe ori nu te poți despărți de carte pentru că vrei să știi cum se încheie criza. Personajele sunt destul de bine creionate. Problema mea, pentru toată literatura rusă fluviu (TM Sturza) este că de multe ori fiind din același mediu social mi se par interschimbabili, cu puține trăsături personale. Așa că am momente de confuzie întrebându-mă cine mai e și ăsta. Asta poate fi doar din cauza mea și a confuziei mele. 

Da, mai sunt și temele care merită menționate, mai e și această privire panoramică în jurul Prințului, personajul principal și care oferă o bună imagine a Rusiei începutului de secol. Da, e foarte interesant și uneori îmi făceam unele comparații cu Întoarcerea din Rai a lui Eliade, din perspectiva personajului principal îndrăgostit de două femei. Deși rezultatul final n-a fost neapărat același, a fost la fel de...definitiv.

Dar, ca să trecem la dureri, e atââât de lung! Și nu asta e problema (momentan), Frații Karamazov e și mai lung. De prea multe ori acțiunea e deturnată de detalii care nu au mare importanță. Da, sunt povestiri, sunt intercalări care te ajută să înțelegi mai bine situația, îți oferă parabole asupra acțiunii. Dar sunt și multe momente "dramatice" specifice literaturii timpului care distrag atenția. Într-un anumit punct așteptam o rezolvare însă povestea o ia în cu totul altă direcție și stă destul de mult acolo. Când revine aproape uiți despre ce era vorba.

S-ar putea ca asta să fie durerea mea principală. Întreruperi fără sens, discursuri mult prea patetice și de prea multe ori sforăitoare, intercalări și depărtări de la subiect care pot să îți distragă atenția și să pierzi esențialul. Lipsește-te de astea, și ai avea un roman mult mai bun. Ceea ce mă bucură este că în lista mea personală, Mizerabilii încă rămâne the best. În concluzie, îl lăsăm pe Dostoievski în panteon și fugim mâncând pământul? Da de unde. Mă simt puțin masochist literar. Luni încep Crimă și pedeapsă. :D

Cea mai importantă carte din biblioteca mea

Cei care au dat click pe acel link și au intrat pe această postare și nu mă cunosc atât de bine vor avea o dezamăgire. Nu sunt omul clasificărilor și mai ales în domeniul cărților e greu să oferi o definiție având în vedere diversitatea și multitudinea lor. Dar asta nu înseamnă că nu vor vedea ceva interesant.

Zilele trecute mi-am cumpărat Eneida lui Vergilius în ediția Ratio et Revelatio, o ediție cu adevărat potrivită pentru o asemenea operă și într-o traducere pe măsură. O recomand oricui dorește să își construiască o bibliotecă clasică, împodobită cu Operele Mari.

Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc. Zilele astea, fiind ocupat cu Cărțiada (da, un titlu foarte subtil, mulțumesc minții mele pentru el) am reușit să dau din nou ochii cu toate cărțile din bibliotecă (literally toate). Printre ele și Eneida pe care o aveam într-o altă ediție. Și tocmai această ediție este una specială.

În primul rând, pentru că are o anumită vechime în bibliotecă (vreo 3-4 ani) și pentru că că am luat-o la un preț exorbitant (2 lei). Dar mai ales pentru că este în latină. Glumesc, nu acesta este motivul având în vedere că cunoștințele mele în domeniu sunt infime.

Motivul adevărat este că este o bucățică de istorie. Apărută în anul 1921 la Paris a ajuns pe mâna unei studente la Filologia clasică în anul 1943 și probabil până la finele studiilor. Este o bucățică de istorie fascinantă de privit și aprofundat. Acum 70 de ani se afla în mâinile unei studente, pline de vise și speranțe încercând să-și facă un rost în viață. Se cuvine ca avându-l în posesie să-i respect valoarea.

Acesta este unul din motivele pentru care istoria este frumoasă, dincolo de enumerări aride de numere și statistici, dincolo de analize la nivel macro despre civilizații și entități statale. Pentru că este despre oamenii din trecut, strămoșii noștri, chiar dacă nu prin descendență directă. În zilele noastre poate nu atât de mult pentru că suntem prea fascinați de suprafețe netede unde ne lăsăm memoriile și gândurile cele mai intime, dar de multe ori trecutul e surprins pe o bucată de foaie. A fost un moment de intensitate trăit de o persoană, un moment care a fost marcat pentru eternitate, chiar dacă pe o bucată de hârtie perisabilă. Nimic nu exprimă mai bine calitatea noastră umană!

Cărți profetice

Îmi tot reamintesc de o carte, deși contextul nu e deloc unul plăcut. E vorba de Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury, carte citită în urmă cu câțiva ani (și apărută în 1953!) dar care a rămas încă vie în minte tocmai datorită unei tot mai mari asemănări cu lumea de azi (și mai mult cu cea de mâine).

Pentru cei care nu au ajuns să citească romanul (de ce? puneți mâna și cumpărați cartea. E un must read) ideea este a unui viitor distopic în care cărțile sunt interzise prin lege, iar pompierii au datoria de a le arde în cazul în care mai există șoareci de bibliotecă rebeli. În plus, mass-media joacă un rol important în educarea unei societăți cocoloșite și menținute la nivelul unei mase amorfe ce primește mâncare deja mestecată. Cumva, într-o oglindă cu 1984, ecranele difuzează emisiuni ce conțin nu atât îndemnuri patriotice exacerbate, ci emisiuni apropiate de reality show-urile zilelor noastre.

Deja din această scurtă descriere se vede unde vreau să ajung. Sau ce am observat, pentru că nu mi-aș dori să ajung deloc într-o astfel de situație. Însă, lumea a evoluat și încă galopează înspre o tehnologizare și sufocare digitală fără seamăn în istorie. Niciodată n-a existat atât de multă informație la vârful degetelor noastre, n-a existat posibilitatea unei expuneri a persoanei în fața mulțimilor, fără nicio restrângere. Oricine poate să se facă cunoscută cu bunele și relele sale. 

Deși, ceea ce este poate de așteptat e faptul că privind dincolo de această extraordinară putere de informare, de dezvoltare umană (din nou, fără precedent. Biblioteci întregi ar putea încăpea într-un smartphone), nu acesta e trendul. Omului simplu, obișnuit, nu-i place efortul, nu se bucură de conceptul de autodepășire, și mai mult, va merge în urma modelelor pe care și le va găsi în media. Și cum cineva spunea că mass-media tocmai prin natura ei se vede a fi un produs de masă, fără tendințe și intenții "elitiste", nu prea existe mari speranțe.

Și mai e un aspect care mi-a produs niște fiori pe șira spinării când am citit. Soția lui Guy Montag, personajul principal din carte, avea un obicei ce pare normal: până și în somn, ea își punea căști în urechi ascultând, din câte îmi aduc aminte muzică, oricum ținându-și mintea ocupată cu astfel de activități. 

Pentru a scurta micul frust-seu, o să trec la concluzie: mă sperie faptul că nu prea mai lăsăm loc de gândit. Nu mai lăsăm loc de tăcere. În tăcere se poate întâmpla să mai conversezi cu mintea aia care uneori se trezește a fi obiect de mobilier. Ne putem privi în oglindă dându-ne seama cine suntem unde suntem, ce poate fi schimbat și unde se poate ajunge. Simt că am mai repetat ideea asta în cel puțin o postare anterioară, dar realitatea înconjurătoare asta este. Ai un parc la îndemână, o mână de natură între blocuri și claxoane, trântește o scenă și lasă-l pe unul să-ți lălăie ceva fără noimă. Ai câteva minute așteptând transportul în comun, scoateți smartphone-ul și joacă un joc. Trebuie să mergi dintr-un loc în altul, pune căștile pe cap și nu mai gândi.

Nu intenționez să închei cu vreun îndemn heirupist pentru că nu simt nevoia. Lumea probabil nu se va schimba nici dintr-o dată, nici după muuultă vreme. Progresul e o idee drăguță și destul de teoretică. Nu mai mult. Prin forță nu poți obține niciodată determinare și interiorizare, indiferent despre ce domeniul vorbim aici. Dar există totuși speranța aceluia care se va gândi că poate există și o altă cale. Că din când în când, un moment de liniște ajută, și că o întâlnire cu sinele nu este chiar înfiorătoare, ci poate duce la lucruri bune.

Final de bal-Închidere de Bookfest 17

So, azi a fost ultima zi de Bookfest. Să lipsesc? Nu prea cred! Pe lângă lansările de carte pe unde am ajuns, și altele pe care le-am prins cu coada, urechii, a ochiului, aparatului, au fost cărți. A fost lume, puhoi de lume ca de obicei. Călcare în picioare și multă-multă puștime. Parcă anul ăsta a fost mai multă carte de copii, cam peste tot, de la Humanitas, Nemira sau Polirom până la edituri mai mici.

Oricum, să vedem ultimele noutăți am mai prins. Ce să mai remarc? Să zic de Humanitas de unde am vrut să plec cu tot ce aveau pe acolo? Noi cărți la Polirom de asemenea? Și Art, o editură care începe încetul cu încetul să se instaleze acolo sus, cu romane clasice, cu o puternică divizie pentru copii și un braț SF ce publică Maeștrii cât și noi veniți. Sau Vellant, cu cărțile lor mișto de diferite mărimi și subiecte. Foarte buni! Sau despre Litera, mereu la înălțime cu cărți actuale.

Dar, să revenim. Ce mi-am luat proaspăt scos de la cuptoarele editurilor? De la Corint mi-am recumpărat o carte pe care am dat-o la un moment dat. Mesa Selimovic scrie bine de tot despre o stare de conflict mocnit într-o Imperiu Otoman decadent. Poate într-o zi voi ajunge să o recitesc.

În clasamentul personal al autorilor buni, Maalouf a crescut cu fiecare carte citită (până acum 2 din 7). Vom vedea dacă după al treilea roman rămân la aceeași părere. Și aștept ca Polirom să reediteze și restul de patru romane, care nu se mai găsesc pe piață.

Herald are multe cărți interesante și multe se regăsesc pe o viitoare listă de cumpărături. După ce am citit viața lui Khayyam în Samarkand (tot Maalouf :D), trecem la următorul stadiu. Recunosc, am acasă și Rubaiatele, dar nu puteam trece pe lângă această nouă carte, mai ales în acest frumos format grafic. 

Hm, un intrus pe acilișea, continuarea unei cărți scrise cu vervă, amuzament și realism ce întărește adevărul cotidian. O carte cu destinație, pentru destinații bune.

Dacă românii nu se prea obosesc să-l traducă pe unchiul Voltaire în graiul nostru universal superb, luăm și englezisme, până om părlăui pe vorba filosofului. 

Și în încheiere Humanitas. Dintre toate cărțile pe care le-aș fi luat am optat pentru acestea două, mergând și la lansarea lor. Oricum am privi lucrurile, anul ăsta va prinde ceva patină și poate nepoții noștri vor învăța la istorie despre #rezist și toate ce au fost pe vremuri. 

Poza de familie cu cei ce au venit astăzi...

Și tabloul general cu cele 14 noi achiziții din cele două zile de târg. O mică bibliotecă în sine. Mândru de ea, aștept să mă înfig în operele pe care le-am achiziționat. 

Se putea mai bine? Întotdeauna. Se va mai merge pe acolo? Cu siguranță! La anul și la mulți bani! (și cărți desigur) :D