Un introvertit intră într-un restaurant...

 Nu-i așa că sună ca începutul unui banc? Acuma că am zis asta chiar mă întreb dacă există bancuri cu introvertiți, și dacă nu, cum ar suna acestea? Pentru că de obicei ar trebui ca la final să fie un răspuns, dar într-o situație jenantă, un introvertit mai degrabă zâmbește confuz și speră ca totul să se termine cât mai repede.

Asta nu înseamnă că nu ar merita să fie inventate bancuri cu introvertiți. Dar adevărul este că nu vreau să vorbesc despre bancuri și mă mir că am scris așa mult despre subiectul ăsta. Mă tot gândeam zilele astea la acest gest banal, necesar dar care face diferența dintre oameni.

Nu doar faptul că o persoană intră într-un local, asta oricine o poate face, poate arăta mișto, să-și creeze un look de șmecher. Până când deschide gura și atunci misterele fug ca apucatele lăsând ca graiul să adoarmă orice speranță că ai dat nas în nas cu cineva dincolo de așteptări.

Și uite că și io prin ce am scris fac apel la aceeași imagine tipică pe care o cunoaștem cu toții, care se lățește pe pupila memoriei noastre, nesimțitul. I s-a dedicat și o carte excepțională scrisă de Radu Paraschivescu, fapt că e un specimen tipic. Deși la drept vorbind, s-ar putea ca fiecare dintre noi să fi fost, măcar pentru o secundă, nesimțit. Dar asta e altă poveste.

Toată lumea înțelege, cunoaște și parodiază reacțiile nesimțitului. A devenit un arhetip. Cel cu gură mare, care-și ronțăie mâncarea și lasă în urmă grămăjoare, care e mai mare decât ți-ai imagina și te copleșește prin cererile sale, stârnind dacă nu amuzamentul, cel puțin frustrarea.

Și acum, despre introvertiți. Ei cum reacționează într-un restaurant? Nu se știe prea bine pentru că nu le stă în fire să-și expună sentimentele ca la buletinul de știri. Cred totuși că asta arată un pic din ceea ce înseamnă universul interior al acestora.

Evident, trebuie să o spun, că nu e ceva generalizat. Introvertiții sunt la fel de diverși ca pokemonii (poate exagerez). Unii sunt foarte timizi, alții la margine, unii spre centrul unui grup, unii dialoghează cu sprâncenele, iar alții o să-ți explice istoria misiunilor Apollo în detaliu. Și mai mult decât atât, din experiență spun, s-ar putea ca într-o viață (sau o săptămână) să treci prin toate fazele pomenite mai sus.

Era o memă amuzantă care arăta un introvertit ce-și primea înapoi meniul. Nu era aproape deloc ceea ce a comandat, dar mulțumește frumos și apoi pleacă de acolo pregătindu-se să mănânce darul oferit de zeița Aleatoriului. Poanta e că asta nu e o memă. Ci pornește din realitate.

Eu am pățit situații d-astea. Nu neapărat într-un restaurant. Dar cerusem ceva, am primit ceva similiar, care se potrivea de departe cu ceea ce am comandat. Aveam mingea la fileu, puteam să mă dau cu fundul de pământ, sau să fac pe aristocratul căruia îi sunt irosite clipele din clepsidră, dar am tăcut.

În primul rând pentru că nu sunt pretențios și atâta vreme cât e ceva comestibil, se acceptă. Și în al doilea rând pentru că mă gândesc la oamenii care servesc. Când fac asta mă apucă atacul de panică atunci când îmi imaginez cu cât de mulți străini trebuie să discute, fie și pentru un minut pe muchie. Dar adevărul e că tocmai din cauza atâtor interacțiuni poate în clipa aia nu-s 100% atenți la ce ai zis și se încurcă. E ăsta un motiv bun să faci scandal? Pentru unii, da. Dar ăia sigur nu-s introvertiți.

Poate că acum ziceți că am scris asta ca să arăt cât de nobili și de dezinteresați sunt introvertiții. Voiam doar să scot în evidență reacția noastră. Nu facem tam-tam, ne luăm punguța și plecăm mai departe. Nu e un semn că ne mulțumim cu puțin, mai degrabă că știm care sunt prioritățile. Dacă există lucruri pe care le lăsăm să treacă, pentru altele suntem capabili să răsturnăm cerul și pământul (doar că e greu până ajungem în starea de combatanță).

Probabil cea mai bună armă a noastră este faptul că lăsăm timpul să curgă altfel. Extrovertitul e mereu cu două telefoane la trei urechi. Vrea să vadă ce urmează, ce a terminat, cât mai are de făcut și ce poate începe cât mai curând. Introvertitul își lasă timp să respire după fiecare angajament. Își ordonează un program care-l lasă (în teorie măcar) să vadă lumea la o viteză mai redusă.

Așa că suntem mai dispuși să lăsăm de la noi, să-i înțelegem pe alții și să nu ne pierdem cu firea dacă găsim că meniul primit nu e același cu cel pe care l-am cerut. Poate fi o trăsătură care să fie învățată și de extrovertiți. Prea ușor se scoate sabia și se taie în stânga și-n dreapta (metaforic). E ceva ce se poate învăța, chiar dacă nouă ne este natural.

 

Sper că ați ajuns până aici. Îmi cer scuze pentru introducerea prea lungă. Nu mi-am găsit cuvintele. Și după cum se știe, un introvertit vorbește cel mai bine cu gura închisă. Cred că am să mai scriu postări d-astea, doar că mai scurte.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/guXX_Wm-wnY