Timpul este un servitor crud. Chiar daca ne serveste depozitand in pliurile hainei sale peticite acele mici crampeie de materie vie numita amintire e necrutator. De ce? Pentru ca uneori ne da mai mult din medicamentul amar numit uitare. Pentru ca altadata acele momente din aur pur sunt prea putine intr-o viata de om, lunga sau scurta dupa firul tesut. Pentru ca ne trece mult prea repede, tragandu-ne pe el prin aceasta plansa frumoasa numita viata si nici nu apucam sa semanam aceste amintiri.
Nu vreau sa intristez si mai mult desi continuarea va afecta memoria unor anumite persoane care vor citi acest post. Am inceput sa vorbesc despre timp, si timpul imi va ramane sub reflectorul gandurilor. Pentru ca trecerea sa naste dorinta de nostalgie, dorinta de trecut, acel taram care pentru multi inseamna mai bine decat ziua de azi.
Revin din nou pe principala pista de gandire a mea. Astazi, 27 mai 2012, se implineste fix un an de cand am incetat sa fiu elev al Liceului Pedagogic "Dimitrie Tichindeal" Arad. In urma cu un an s-a intrerupt firul a patru ani fantastici in care alaturi de un colectiv minunat am trecut peste incercari scolaresti si nu numai, ne-am maturizat in asa fel incat clasa XII D nu mai semana cu clasa IX D care intra sfioasa in urma cu atatia ani pe aceleasi usi invechite ale Preparandiei. A fost un timp special am invatat multe, am invatat ce e bine, ce inseamna un prieten, ce merita cu adevarat in aceasta viata si ca de multe ori lucrurile pe care nu le ai in mana, ci in inima conteaza cu adevarat.
Pentru aceste invataturi folositoare trebuie sa incep cu multumirile. Multumesc lui Dumnezeu pentru indrumarea Sa catre acel liceu, Ii multumesc pentru Tichindeal fara de care 200 de ani invatamantul de calitate in zona Aradului n-ar fi fost posibil. Multumesc conducerii, profesorilor dedicati si devotati misiunii de a educa dupa principiile enuntate de catre Tichindeal insusi. Fara privirea lor atintita asupra noastra, fara atentia lor orele nu ar fi avut aceeasi rezonanta in mintile noastre. Multumesc in acest moment colegilor mei, 30 la numar, care patru ani, zi de zi (ma rog, doar atunci cand absentam nu...din cauze obiective, desigur) ati fost alaturi, ati infruntat probleme unei varste nebune a omului. Toate le-am privit impreuna si le-am trait impreuna. A fost frumos. Atat pot spune. Raul trebuie pus deoparte, caci viata nu e asa frumoasa incat sa ne permitem sa tinem raul in amintire.
A trecut un an. Ca un fulger ce lumineaza cerul si apoi trece. Vor trece si ceialalti patru. Deja ma vad scriind aceleasi lucruri pentru cei ce inca imi sunt colegi. Pentru ca viata trece repede. Trece uneori fara macar sa o vedem. Si cu siguranta ca ne va parea rau in momentul in care vom realiza ca tot ce am facut e ca nisipul ce se scurge printre degete. Viata trebuie sa fie traita frumos si din plin. E un indemn prietenesc. Termin caci va las sa va ganditi. Va place cum ati trait pana acum? Daca nu, schimbati ceva ACUM. Nu lasati pe a doua zi. Cititi mai mult daca vreti, faceti-va un prieten nou, sunati un prieten pe care l-ati uitat, impacati-va, mergeti pe munti, radeti cu prietenii, plangeti cu cei ce plang, iubiti tot ce merita iubit. Viata e una. N-o irositi.
(imagine din colectia personala a lui Batrana Alex, stiu ca pot sa iau fara sa cer)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu