Zilele trecute discutam cu un prieten despre istorie și despre cum îmi place să citesc despre cam toate perioadele istorice, deși epoca contemporană îmi este cumva închisă din proprie voință. Îi explicam, cum mi-am explicat mie de atâtea ori că nu doream să aflu mai mult despre cel de-al doilea război mondial datorită cruzimii care s-a dezlănțuit în doar șase ani asupra întregii rase umane. Pur și simplu mi-ar plăcea să rămân autist la detalii înfiorătoare legat de acea epocă dezumanizantă. Și aș putea spun că îmi susțin părerea.
Pot spune totuși că vara asta am reușit să strâng un șir de cărți destul de traumatice. Începând cu Imperiul soarelui și continuând cu Noaptea, am reușit să mă traumatizez destul de mult reflectând la viețile simple care au fost aruncate în malaxorul unui conflict mult prea mare pentru sufletul omenesc. Și cu toate acestea, sunt cărți ale literaturii universale care ne spun un lucru, și pentru a-l auzi trebuie să ascultăm. Ambele cărți sunt de citit și capabile să ceară un efort emoțional datorită simplului fapt că ambele își extrag seva tragică din evenimente reale petrecute cu mai puțin de o sută de ani în urmă.
Pe lângă aceasta, am cumpărat dintr-un anticariat cartea Panta Rhei (totul curge) a lui Vassili Grossman. Auzisem multe despre ea, așa că am început să o citesc. Ar putea părea o încunurare a acelui crunt tablou al secolului XX și argumentul cel mai puternic al dorinței mele de a fugi de această epocă. Și cu toate acestea, și cu toate că n-am terminat-o încă, o recomand din suflet. De fapt, ar trebui pusă pe o listă obligatorie. Dacă ești om, trebuie să citești această carte.
De ce? Pentru că s-a întâmplat. Fiecare pagină, deși pare mai degrabă o continuare a orwellianului 1984, s-a petrecut în trecutul nostru, într-un spațiu apropiat nouă și actori au fost oameni ca noi. De ambele părți ale baricadei. Nu o să fac o recenzie, nu e cazul acum. Însă pot spune că e o carte care nu are cum să te lase indiferent. Nu ai cum să nu simți când citești despre oameni care pierd. Totul. Sunt învinși de viață. De un sistem crunt, matematic ce ignoră complet cele mai mici bucurii ale vieții. Este probabil să verși câteva lacrimi citind acele relatări și e normal. Măcar ca o formă de respect pentru cei care au trăit și au murit într-o epocă fără nicio lumină.
Și citind această carte mi-am dat seama că pur și simplu a te ascunde și a fugi nu e destul. De ce? Pentru că încă se mai vinde Mein kampf. Pentru că oameni încă mai apreciază "figuri legendare" precum Stalin, Mao și alți făuritori de lume cărora nu le-a păsat deloc de cei care mai apucau să trăiască în ele. Atunci mi-am zis: vreau să știu, să citesc, să mă informez. Să văd toată mizeria, să înțeleg toată ura care o poate naște această mașină ce apasă asupra sufletului omenesc. Pentru că poate așa, se va zice nu mai vrem din nou.
E o gândire mult prea idealistă. Privim în lume și ne dăm seama că nu mergem în acea direcție. Într-o utopie a la Star Trek în care toată lumea se acceptă și se respectă pur și simplu pentru că este om. Se vrea o altă cale și se ignoră tocmai acest trecut cutremurător, ce este uitat zi cu zi, și carte cu carte. Cred totuși că poate mai există o mică speranță, un mic licăr, o viziune mai bună, nu cea mai bună lume posibilă, ci una acceptabilă. În care nu se mai nasc supraoameni, care văd universul, dar pierd restul din vedere. Ci simpli oameni ce vor doar să trăiască în bună înțelegere. Măcar speranță să mai avem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu