Nu știu ce să spun despre societățile cărora le place vulgaritatea. Care se folosesc de ea când vorbesc. Și nu mă gândesc neapărat la cele mai inventive și invective formulate lansate în trafic sau pe stadioane. A fi vulgar înseamnă pur și simplu a uita că respectul nu este doar pentru copiii de clasa întâia apărut din niște basme de demult. Cred în respectul în vorbire și în practicarea lui în dialogul de zi cu zi.
De multe ori dacă te uiți în secțiuni de comentarii te îngrozești. În primul rând datorită sacrificării, torturării de care nu scapă mai deloc gramatica. Dar asta parcă intră într-un con de umbră când vezi ceva mai grav: o mare explozie de ură. Oameni care se înjură doar pentru că nu sunt de acord cu punctul tău de vedere. Certuri ca la ușa cortului, în care nu e central argumentul, ci scuipatul și vocea ridicată (care e observabilă chiar într-o discuție într-un chat).
De ce? Probabil pentru că e mai ușor. Orice se rezolvă mai ușor cu un pumn. E o victorie de moment și de impresie. Asta nu înseamnă că ai neapărat adevărul de partea ta, doar forța. Cu toate acestea, multă lume apreciază acest model brutal de comunicare. În aceeași categorie văd și zeflemeaua, ironia. Răspunsul ăla bine plasat care poate nu e neapărat adevărat sau de două ori gândit, dar care stârnește reacția de aprobare și admirație din partea celor ce te ascultă. În două cuvinte, ce am spus mai înainte ar putea fi numit lenea minții.
Încă mi se pare șocantă aceste mici cruciade care se poartă între diferiți oameni care, e și asta important, nu se cunosc personal. Și cu toate acestea nimic nu-i oprește pe concetățenii lor să-i porcăiască în ultimul hal. Nici nu e vorba de vreun anonimat, căci de exemplu pe Facebook ești cu nume și prenume.
O fi oare vorba de mândrie? Dusă la extrem, desigur. Nu poți suporta gândul că e cineva care nu gândește cum gândești tu. Și atunci dintr-o dată cade sub puterea Inchiziției personale și își primește ardea pe rug online, cu săgeți otrăvite. Greu găsești un dialog civilizat. Ce să mai spun de o dezbatere cu argumente care să se încheie "cavalerește".
Acum câțiva ani citisem o carte despre Grecia antică și care a fost formula prin care au devenit esențiali culturii mondiale. Prin dialog. Cetatea antică, în general nu doar Atena, deși ea a fost miezul renașterii culturale, a apărut în agora, locul unde cetățenii puteau veni și discuta problemele cetății. Făcând asta înțelegeau ce lipsește, ce poate fi îmbunătățit și așa se putea ajunge la soluții concrete.
Noi românii (deși recunosc, nu e boala noastră, dar mai mult mă doare de români decât de americani, sincer) nu știm decât să aruncăm cu ce avem unii în alții. Nu avem nicăieri, ci numai stăm pe loc. Sau ne întoarcem înapoi. Nu în primitivism, că poate nici oamenii ăia n-ar fi avut așa comportament. Într-o realitate paralelă pe care nu o înțelege nimeni.
Pentru că toți au dreptate și lumea e când sferică, când plată, când vegană, când carnivoră, când occidentală, când balcanică. Nu e nimic la mijloc, și nu e cale de răzgândire. Și până la urmă, nu mai rămâne nimic de înțeles. Un vacarm, o cacofonie de unde adevărul și-a făcut demult bagajele și a plecat. Dacă învățăm să dialogăm, să ne respectăm unii pe alții și diferențele care inerent apar între noi, avem șansa să fim ascultați și de alții. Nu doar de noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu