marți, 6 martie 2018

Când fulgerul lovește de două ori. Bine de tot. Cazul Stalker

Am trecut printr-o experiență interesantă ieri. Când vine vorba de o lucrare originală și apoi de o adaptare într-un mediu, de obicei vizual, apar multe bătăi de cap. De puține ori se poate spune că un film e mai bun decât cartea din care se inspiră. E greu să surprinzi straturile adânci ale unei scriituri într-un scurt timp și într-un mediu total diferit. Rareori, apar reacții interesante.

Revenind la ziua de ieri, am citit pentru prima dată Picnic la marginea drumului, cartea autorilor ruși Arkadi & Boris Strugațki. Citisem înainte alte două opere de ale lor și recunosc că nu am fost impresionat prea tare de ele. Dar acest roman apărut în 1972 mi-a schimbat puțin părerea. Are o viață proprie, reușește să stabilească un univers mai coerent și credibil. Și momentul în care e explicată semnificația titlului, duce la un declic mental și schimbă complet imaginea pe care o ai asupra ierarhiei problemelor.

Despre ce e vorba? În trecut, Pământul e centrul unei vizite extraterestre care lasă în urmă mai multe zone zguduite de anomalii și pline de obiecte extraterestre având calități deosebite. Și asta înseamnă bani pentru cei care sunt în stare să le recupereze. Personajul principal este tocmai un astfel de Stalker, o călăuză ce aduce artefacte și le vinde pe bani frumoși. Cartea se axează pe câțiva dintre cei mai experimentați Stalkeri, pe industria care se naște în jurul acestui loc bizar și profitabil, dar și pe felul în care viețile oamenilor sunt schimbate de aceste evenimente. 

Stalker, filmul marelui regizor Andrej Tarkovski apare în 1979. Scenariul este semnat de către autorii, frații Strugațki, dar nu este deloc o adaptare. Și cred că de aceea câștigă mult. În afară de puține concepte, filmul este complet diferit de roman. Avem un Stalker care conduce oameni în Zonă, dar acel loc devine depozitarul unei camere ce împlinește dorința cea mai ascunsă a sufletului (cuvântul zilei de ieri fiind jelanie echivalentul rus al dorinței noastre autohtone).

De aici încolo urmeză un film lung, ce impune un timp al acțiunii atât de străin zilelor noastre încât pare greu de înțeles. În vremea cadrelor-pe-secundă, Tarkovski fixează lumea pe un trepied și te lasă să o privești. Ești spectator la desfășurarea înceată a respirației lumii. Pe lângă aceste cadre comprehensive, există un conflict puternic. Trei personaje, Călăuza, un Profesor și un Scriitor merg toți în zonă în căutarea unui răspuns. Și, la fel ca toate răspunsurile bune, nu sunt simple. E fascinant să le urmărești drumul și să le auzi poveștile. 

Filmul necesită măcar o a doua vizionare. Probabil și limba mai greu accesibilă lasă locul unor goluri ce trebuie umplute cu necurmată atenție. E întradevăr o capodoperă ce își merită fiecare mențiune în topul celor mai bune filme regizate vreodată. 

În concluzie, nu am încercat o recenzie pentru că în dreptul ambelor opere poți scrie mult și bine. Doar să ai timp să analizezi ce vor cu adevărat să spună. Dar voiam să trezesc interesul. Și să am un spațiu de mirare, în care să-mi păstrez impresiile pozitive. Același izvor a dat naștere la două râuri diferite, la două opere prețioase și cu siguranță că este meritul celor care le-au creat și s-au îngrijit ca totul să fie atât de bine pus la punct. Și noi nu putem decât să ne bucurăm de existența unor asemenea opere. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu