Probabil că fiecare dintre noi am avut la un moment dat un seif în care ne-am ascuns lucrurile cele mai de preț. Evident, nu mă refer la bani și alte lucruri lucioase. Zic de chestiile care sunt cu adevărat aproape de inima noastră și care au o valență intimă, ascunsă. În cazul meu au fost niște caiete.
Dacă ținutul unui jurnal era la modă să-i zicem, eu le foloseam pentru altceva. Acela era locul în care îmi exersam imaginația. Da, când eram la liceu, de obicei veneam acasă, mâncam, dormeam, făceam teme dacă era absolut necesar, și stăteam pe computer (nu laptop, suntem încă în epoca primitivă).
Și apoi, puteam deveni eu însumi. Spre seară îmi luam frumușel un caiet, o pernă, mă așezăm turcește, și dă-i și scrie. Mintea mesteca idei mai mereu, așa că tot timpul puteam găsi cu ce să-mi mâzgălesc caietele. Și asta s-a întâmplat ani de zile. Apoi am trecut direct pe laptop și nu mi-am pierdut timpul transcriind scrisul meu de mână care este un alfabet în sine.
Evident, ce-am scris atunci nu rezistă unei critici serioase (sau neserioase). amestecam idei din cărți, seriale și desene animate, le adăugam ceva nou și ieșea un talmeș-balmeș delicios. Dar pentru mine acela era momentul în care făceam ce-mi place cu adevărat. Nu-mi mai aduc aminte în ce măsură îmi imaginam atunci că am să fiu publicat, dar asta nu e relevant.
Și parcă e și mai interesant. Scrisul mi-era natural. Era funcția de bază la care reveneam când nu aveam ce face. Neuronii erau deja setați pe scris și așteptau doar scânteia. E adevărat că mi s-a spus că de mic copil, aveam predispoziția de a spune povești, care au rămas la rangul de tradiție orală pierdută în negura timpului. Știți cum e Mozart cânta de la 3 ani și Picasso mâzgălea cu pensula de la 4 ani. O fi însemnând ceva și asta.
Soarta acelor caiete așezate în vreo două pungi de plastic e similară cu cea a Bibliotecii din Alexandria (v-am spus că sunt modest, nu). S-au pierdut în negura istoriei, consumate de uitarea oamenilor. Sau ceva de genul. Dar mi-e dor de zilele acelea când dormeam sub pernă cu ceea ce am scris eu. E un sentiment interesant.
Și vă asigur că zilele astea nu dorm cu cărțile publicate sub pat. Sau cu vreun stick unde am proiecte salvate. Nu sunt chiar atât de anti-modest.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu