Mi se întâmpla uneori, mai demult, să stau de vorbă cu oameni care mă cunoșteau mai mult sau mai puțin bine. Și foarte repede aceștia clamau o sentință care suna cam așa: ești cam tăcut/nu vorbești prea mult. Nu însemna muțenie totală, dar un angajament mai mult al gesturilor și nu al vorbelor. Iar în aceeași conversație, sau poate mai târziu simțeam că mi se ridica mingea la fileu și puteam să-mi exprim și eu o idee coerentă.
Și același om în momentul în care în sfârșit vorbeam, îmi tăia microfonul sau pur și simplu își pierdea interesul la ceea ce aveam de spus, de parcă deja plecasem departe. Am pățit treaba asta de multe ori și m-am obișnuit cu ea.
E oare ceva ciudat că introvertiții și extrovertiții simt nerăbdarea la alte temperaturi? Evident, nu. Dacă unii sunt cai nărăvași, gata să plece cu viteza gândului pe câmpiile întinse ale cuvântului, alții sunt cai de povară, cu o rază de acțiune redusă, care lăsă urme grele în pământul pe care-l străbat. (iertați-mă comparațiile donquijotești).
Dar și ăsta este un adevăr. De multe ori ne putem trezi nebăgați în seamă pur și simplu pentru că viteza noastră de reacție este puțin redusă. Unii își pierd repede interesul, în același culoar de timp în care alții sondează problema puțin mai adânc.
Și în cazul introvertiților e o problemă de deschidere. Aici lucrurile diferă și probabil se adaugă poate o timiditate înnăscută, un gram de anxietate socială sau stimă de sine scăzută (în cel mai rău caz, toate vin la pachet). Nu ne este atât de ușor să ne deschidem chiar și pe subiecte banale.
Simțim o reținere și o teamă de a nu ne face de râs. Sau pur și simplu nu simțim nevoia să intervenim dacă nu avem ceva folositor de adăugat. Dacă într-adevăr ni se pare că e momentul nostru, noi facem cinci pași înainte de a sări, în timp ce un extrovertit face unul singur.
Acum toată treaba asta sună de parcă suntem toți niște fluturași bătuți de vânt. Nu vreau să fie luată așa. În mod normal, în alte situații, suntem acei cai de povară despre care pomeneam. La partea de sociabilitate începe jugul să pară mai greu. Oamenii sunt mai greu de descifrat și de controlat, așa că nu ne dăm seama de unde să-i luăm.
Dar odată ce un introvertit simte că e acceptat, poate în final să fie el însuși. Dar asta se întâmplă în grupuri foarte restrânse. Cu puțini oameni care au răbdare să vadă care-i treaba cu omul ăsta ciudat. Și cred că toată lumea iese câștigată.
Ceea ce aș putea spune, dacă asta ar fi o postare coerentă ar fi tocmai asta: aveți răbdare. Unii merg în ritmul lor, comunică mai greu, și au nevoie să simtă siguranță din partea interlocutorului pentru a-și putea întinde aripile (gata cu metaforele). Dar pe bune, lăsați-o mai moale, unde vă grăbiți? Că nu pleacă planeta de sub noi. Viața e scurtă, ascultați-i și pe introvertiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu