Trăim cu multe prejudecăți și le dospim, mai ales când începem să credem că avem dreptate mai mult decât este cazul. Mintea e un constructor febril și oferă material pentru ridicarea multor turnuri și ziduri care s-ar părea că ne încorsetează, nu ne ajută să atingem cerul posibilităților.
Și acum să traduc în românește această introducere criptică. Sunt proaspăt reîntors dintr-un weekend plănuit de-o vreme. Nimic spectaculos, totul ordonat, pe placul unui introvertit spăimos. Dar totul a ieșit bine, poate mai bine decât m-aș fi așteptat. Și în lunga călătorie înapoi, făcută cu trenul (thanks CFR), am avut timp să mă gândesc. Și am corectat cel puțin o deficiență din ultimii ani.
Am fost la Cluj, ca să apropiem și mai mult obiectivul. Un fel de vizită pretext, având atașat și un motiv mai punctual. Neimportant pentru rândurile de aici. A fost o experiență interesantă. Dacă i-aș găsi un companion cinematografic, ar fi fost ca și cum aș fi dispărut cinci ani după ce Thanos a folosit Infinity Gauntlet și apoi brusc am revenit înapoi de unde am plecat, în vreme ce alții au rămas pe loc, trăindu-și viața pe mai departe.
Am regăsit și străbătut poteci bătătorite, am relegat pași întrerupți de anii măștilor. E o senzație ciudată, greu de explicat (legați-vă de ilustrația de mai sus). Ai putea jura că nu s-a scurs atât de mult timp, că a fost doar o vacanță scurtă, iar acum te-ai întors înapoi de unde ai plecat. Chiar dacă timpul a împins scorul zilelor mai mult decât te-ai gândi.
Acela a fost momentul în care am ajuns la acea revelație solitară. Am trăit multă vreme cu impresia rupturii, un defect repetat al meu. Prea concentrat pe prezent, prea miop pentru a vedea imaginea de ansamblu. Am pomenit și altă dată despre ceea ce mi se părea o metamorfoză, transformarea din bătrânul Iuliu care fusese cândva abucureștean și aclujean, o etapă încheiată. La capătul ei se afla Iuliu Pandemicul, un alt spectru, configurat după alte valori și frici.
(Ca paranteză, niciodată nu mi-am imaginat că ar exista în mod real astfel de entități, că în mintea ar fi mai mulți eu; e doar o încercare de interpretare simbolică a etapelor vieții; cred că e important de notat și asta)
Cu toate acesta în doar trei zile, Iuliu Pandemicul a fost scuturat, a fost evaporat și cele vechi și bune au preluat controlul. Dacă aș folosi o altă metaforă, m-aș gândi la momentul în care Gandalf îl salvează pe regele Theoden de blestemul lui Sauron. În film e clară acea eliberare, prin tranziția de la figura fragilă a unui bătrân înapoi la semeția vârstei și vitalitatea regală aparent pierdută.
Păstrând proporțiile, am simțit ceva asemănător. E probabil un proces comun persoanelor care nu au o încredere în sine atât de stabilă. Și care este exacerbată de procese globale de care nu poți scăpa până la urmă. Și mai e și obsesia autoanalizei și reinterpretării care te formează până la urmă.
Așadar, e o combinație care te face să-ți alege o cărare. Îți sapi o groapă și apoi zici că ăsta este viitorul. Dar s-ar putea să nu fie așa. Uneori e nevoie doar de o scânteie pentru a te întoarce înapoi la ceea ce credeai că s-a pierdut, că niciodată nu se va mai întoarce.
Asta s-a întâmplat după doar trei zile de peregrinat prin Cluj. Aproape că-mi vine să râd dacă mă gândesc la ce va ieși odată ce-oi ajunge pe plaiurile pe care vreau să le reîntâlnesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu