Nu-i așa că există situații în care abia după un timp îți dai seama ce s-a întâmplat cu adevărat? Treci prin ele sau ajungi față în față cu noul și abia atunci realizezi că se dezvoltă ceva mai profund decât o simplă alegere.
Ca să nu mai bat câmpii, ieri am fost la Cetatea Aradului. Finally, după atâta timp, am reușit să trec de poartă și să văd și eu cum arată pe dinăuntru (cât ni s-a permis). Dacă nu era ocazia specială legată de Ziua Armatei mai aveam de tânjit, dar uite cum s-au aliniat stelele! Au fost ocazii și în trecut, dar de obicei eram în alt capăt de țară așa că oferta era nulă.
Și odată ce am intrat acolo și am făcut câteva fotografii clădirilor din centrul careului mi-am dat seama de un lucru. Practic, pe tăcute, s-a încheiat o epocă, dar ecoul e încă la fel de puternic. Ce vreau să zic cu asta? Să revenim în vremurile bune ale anilor de liceu.
Undeva prin 2010, după cum am mai povestit mi s-au împletit în spatele urechilor două pasiuni, istoria și fotografiatul. Eram proaspăt conectat la internet, eram un avid căutator al castelelor din România și acum la liceu aveam un oraș de explorat. Nu-l știam prea bine, chiar dacă am trăit în vecinătate. Făceam fotografii la întâmplare căutând informații despre clădiri.
Și apoi, nu mai știu cum, am dat peste Lista monumentelor istorice, o clasificare a celor mai importante clădiri. Asta era la începutul deceniului trecut când telefoanele aveau taste și o singură cameră cu pixeli reduși. Astfel, nu exista un catalog prea dezvoltat legat de ceea ce mă interesa, mai ales în Arad. Și atunci, am urmat un gând inovator: de ce să nu fac eu asta?
De atunci aproape un an și ceva am hălăduit pe străzile Aradului, căutând plăcuțele acelea maronii (sau roșiatice, depinde de rugină) așezate pe fațadele obosite. Nu că m-aș lăuda dar multe au apărut în spațiul virtual datorită mie. E drept, nu am știut să-mi fac reclamă, dar dovada e acolo. Vechiul meu blog, IstoriadepeLoculDoi a fost un catalog digital al acestei liste de monumente. Un efort amator, dar sincer.
Am mers pe bulevard, pe străduțe, în fața palatelor, bisericilor și a caselor simple, a monumentelor și așa mai departe. Una singură rămânea intangibilă, asemenea lui Moby Dick, cel vânat de Ahab. Cetatea era dincolo de limitele ambițiilor mele. Și m-am împăcat cu ideea. Apogeul tentativelor de a înfige harponul în zidul de piatră al fiarei s-a întâmplat pe 2 mai 2011.
De dimineață colegii aveau de dat teza la geografie, urma bacul. Eu evident, eram liber pentru că aveam istoria. Dar am venit cu microbuzul la ora stabilită, doar că în loc să merg la școală am cotit-o pe pod și am trecut prin jurul cetății, făcând câteva fotografii neclare concentrate mai mult pe vegetația ce înconjura monumentul. Era destul de rece, plouase, dar asta nu m-a împiedicat să-mi duc la îndeplinire datoria.
Iar ieri am ajuns în sfârșit înăuntru, după atâta amar de timp. Chiar dacă n-am mai ținut în atenție acea listă ce numără vreo 120 de monumente (mi-e lene să verific), cu siguranță cetatea a rămas ultimul de bifat. Și după această lungă pauză mi-am încheiat numărătoarea.
Dar asta nu înseamnă că am terminat-o cu clădirile vechi ale Aradului. Nici pe departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu