Titlul cred că evocă suficient ușurarea celui care împinge peste vârf stânca lui Sisif. Și ca să continui comparațiile artistice, mă simt asemenea lui Rocky urcând toate treptele alea interminabile înainte de meciul său.
În urmă cu vreo doi ani cred, m-a prins ideea asta a unui proiect literar anual. Am început cu anumite romane pe care le-am citit având în acele zile gândul că mă voi despărți de ele. Anul ăsta am schimbat puțin vitezele cu o altă abordare. Cred că e important să menționez și un detaliu despre nomenclatură.
Având în vedere că m-am apucat pentru o vreme de școală m-am reîntors la obiceiul de a trăi anii în conformitate de orarul academic. Așa că anul a început în octombrie și acum este pe sfârșite. E o obișnuință preluată odată ce am început școala și de care m-am debarasat mascat, însă am repreluat inconștient.
Trecând peste detaliile introductive, să ajungem la concluzie! Totul a pornit pe nepusă masă odată cu revenirea punctată înspre Cluj. În 2019 când am navigat prima dată înspre cetatea someșană am hotărât să-mi ocup timpul recitind Hyperion, romanul scris de Dan Simmons. Peste o scurtă vreme am parcurs și Căderea lui Hyperion, ambele publicate la editura Nemira prin 2009-2010 (în acest an într-o nouă ediție).
Așa că acum, în toamna lui 2023 m-am gândit, ce-ar fi să termin cvartetul? Mi-am cumpărat mai demult de pe Books Express ultimele două cărți, și aș putea duce mai departe tradiția. Mai ales că aveam cinci ore de mers cu trenul (între timp CFR-ul s-a gândit la bibliofili și a schimbat traseul feroviar). Zis și făcut. Impresiile se găsesc în postări publicate pe blog.
Mai apoi însă mi-am zis, de ce să renunț acum? Este o oportunitate pe care poate nu o voi recupera. Așa că de fiecare dată când am urcat în trenul spre Cluj am ajuns în rucsac o cărămiduță, un roman SF de mari dimensiuni pe care mi-am propus să-l devorez. M-am limitat la publicații Nemira având în vedere că editura a fost vreme de decenii o poartă înspre serii și autori faimoși.
Asta a însemnat și o abdicare de la provocarea Goodreads pentru că fiecare volum lua vreo patru zile de lectură și în urmă era necesară o odihnă a ochilor. Poate de acum înainte mai recuperez diferența, însă ținta propusă pe anul calendaristic 2024 nu va fi atinsă. Însă nu-mi pare rău. Am reușit să-mi îmbogățesc orizontul literar.
Pentru aceia care nu au făcut călătoria pas cu pas printre tenebrele blogului, voi face un scurt rezumat. Am plecat împreună cu Simmons pe urmele lui Endymion în ultimele două volume ale sagăi. Mai apoi am citit trilogia lui David Brin Războiul elitelor, știind că mai sunt și alte volume accesibile în limba engleză.
După Brin a fost rândul lui Kim Stanley Robinson cu a sa Mars trilogy, o fata morgana pentru mine încă din timpul liceului. Următorul la rând a fost Liu Cixin cu Problema celor trei corpuri, experimentată de mine doar la nivelul paginilor. Alastair Reynolds și Spațiul Revelației m-au purtat mai departe (din nou, cărți adiacente). Iar cel care a încheiat apoteotic turneul spațial a fost Vernor Vinge cu trilogia sa, Zones of Thought.
Am să recunosc două lucruri. În primul rând, nu sunt genul de persoană care să se laude cu ceea ce a făcut. Doar dacă este ceva ridicol și nișat. În al doilea rând, îmi plac statisticile, așa că ceea ce urmează este inevitabil. Să vă zic număr de pagini citite, la grămadă și fără vreun motiv anume: 12.586 de pagini.
Acest rezultat nu spune multe pentru că, după cum se vede, formatul cărților nu este unitar. Unele sunt în formatul de buzunar, altele în cel obișnuit, iar saga lui Vinge are ambele formate (really, Nemira?). După cum spuneam, acesta este genul de fact interesant care se uită în două secunde.
Cea mai importantă întrebare: cu ce am rămas în urma lecturii?
Mai nimic, sincer. Glumesc. Mă mândresc că am citit câteva dintre cele mai faimoase saga pe care le poate oferi literatura SF. Oameni plini de imaginație au creat scenarii palpitante, debordând de creativitate, chiar dacă uneori nu au reușit să poarte aceste calități pe parcursul miilor de pagini scrise. Strict subiectiv și fără a organiza un top, Kim Stanley Robinson și Liu Cixin m-au impresionat cel mai mult prin universurile create.
În cel mai rău caz pot spune că m-au făcut să nu simt la fel de presant zecile de kilometri făcuți zi sau noapte pe căile ferate ale patriei. În cel mai bun caz, au reușit să-mi stimuleze sinapsele și să mă îndemne să-mi folosesc la rândul meu imaginația pentru a duce mai departe propriile proiecte. A fost o reîntoarcere la genul SF, pe care l-am neglijat o perioadă.
E drept, există și absențe notabile, însă timpul nu mi-a permis un plonjon mai adânc. Și poate că e nevoie și de o pauză după ce luni de zile am călătorit în spațiile înguste ale navelor spațiale prin timp relativ, minunându-mă de frumusețea și groaza spațiului cosmic. Mintea îmi rămâne la seria Cultura, neterminată, atât de mine, cât și de Nemira (doar trei volume în limba română din nouă publicate) dar și la Expanse aflată într-o situație similară (în prezent patru volume publicate din nouă, cred). Va veni și ziua lor, poate în limba engleză, mulțumită celor care culeg cărți de pe alte meleaguri.
Ah, și rămâne și saga lui Ender, o serie care la fel a rămas ca un ghimpe în coastă în toți acești ani. E și ea pe această lungă listă.
Să închei într-o notă ambiguă. Proiectul literar 2023/2024 a fost satisfăcător și nu-mi pare rău că am trecut prin acest canion romanesc. Însă, în ceea ce mă privește, ierarhia mea suprem subiectivă a rămas la fel. Dune și Fundația sau Fundația și Dune, își păstrează locurile fruntașe, fără echivoc. Dincolo de straturile de nostalgie, au ele un je ne sais qui ce nu le poate demola. Poate oi povesti odată și de ce.
Pentru moment, să ne bucurăm de final. Și să privim înspre noi orizonturi. Vreau să mă laud cu următoarea provocare pe care mi-o fac. În curând. Am niște cărți pe care le-am poftit de-o bună bucată de timp. A venit vremea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu