Am ales să vorbesc despre ambele cărți împreună pentru
că pe prima am citit-o acum vreo 2 luni iar despre asta nu știu dacă aș putea
spune prea multe, sau nu ar fi nevoie de un articol întreg pentru impresiile
mele.
Nu-mi aduc aminte dacă această duologie se afla pe
lista mea de must read SF, dar a ajuns cumva la rând tocmai pentru că erau două
cărți. Amănunt important ce trebuie menționat aici, doar prima este tradusă în
limba română, Amintirea Imperiului, din 2021 la editura Nemira. Și având în
vedere că a trecut atâta timp nu știu dacă cei curioși vor apuca să citească
partea a doua, A Desolation called peace, în graiul nostru în grabă. Eu am
cumpărat-o în original preventiv și m-am folosit de moment pentru a o citi.
În mare despre ce este vorba? Avem un mare imperiu
numit Teixcalaan, o combinație care ne aduce aminte de marile imperii
precolumbiene amestecate cu puțin Bizanț și unele superputeri tehnologice ale
secolului al XX-lea. Această superputere este dominantă și și-a impus cultura
în întreaga umanitate chiar dacă există alte structuri politice mai slabe. Una
dintre acestea este stația Lsel.
Protagonista ambelor romane este Mahit Dzemare,
ambasadoarea acestui satelit artificial, trimisă pe planeta-capitală pentru a-l
înlocui pe predecesorul său, Yskander Aghvahn, mort la datorie. Ceea ce nu este
cunoscut în mod public este faptul că pe acea stație se folosește o procedură
prin care conștiința celui mort poate fi transferată în succesorul său. Astfel
Mahit ar fi trebuit să aibă amintirile și personalitatea lui Yskander, extrem
de folositoare pentru a se orienta în jungla politică a capitalei.
Hai să vorbim despre primul roman pentru că și așa am
intrat în pâine.
Intriga pleacă de la un sabotaj. Mahit este trădată și
pierde parțial această legătură, fiind incapabilă să aibă acces la memoria
predecesorului său. În același timp ea trebuie să intre pe scena politică și
să-și găsească locul. Este ajutată de un atașat cultural, Three Seagrass
(numele sunt traduse, dar cartea e în altă cameră și mi-e lene să merg după
ea). Alături de aceasta, și sprijinită din umbră de Nineteen Adze, o fostă
iubire a lui Ysander, va trebui să afle cine i-a distrus conexiunea cu imago-ul
ei, încercând să păstreze independența Lsel și să scape din tulburările
politice ale momentului.
Factorul cel mai interesant al cărții este Teixcalaan.
Descrierea planetei și a culturii în general este fascinantă, autoarea aplicând
un filtru suficient de savant încât să stârnească interesul. Capitala seamănă
cu Trantor-ul lui Asimov deși nu este atât de diversificat. Este de asemenea
unic, adăugând un melanj ce-l apropie de o versiune space opera a
civilizațiilor precolumbiene. Iar Martine reușește să adauge suficientă poezie
în scris încât să te poți imagina plimbându-te pe străzile acestuia.
În ceea ce privește intriga e destul de simplă. E un
mister, tratat destul de cinematografic, cu acțiune desfășurată în goană,
lăsând totuși loc și de câteva momente de respiro în care personajele ajung să
interacționeze și să se deschidă. Totul în contact cu această uriașă metropolă
fragilă și invincibilă.
Nu știu dacă mi-a plăcut atât de mult intriga politică
și mașinațiunile din spate. Uneori mi-a fost greu să surprind mișcările de
trupe care au explodat în punctul culminant. Nu este iremediabil, puțin confuză
coeziunea deciziilor, mai ales că într-un fel bătălia de la final nu este
legată atât de strâns de restul acțiunii.
Personajele sunt destul de bine creionate, Mahit este
barbara care totuși iubește cultura Teixcalaani în care s-a dezvoltat. Three
Seagrass începe din postura administratorului rigid dar se relaxează.
Doisprezece Azaleea, amicul ei, are suflet de poet dar știe să acționeze la
nevoie. Nineteen Adze plutește ca un spectru idealizat și se potrivește cu
rolul pe care-l va primi la final.
Ar trebui să pomenesc despre nume, nu? E ciudat, având
în vedere că toți sunt substantive,ca să zic așa. Ele descriu aceeași pasiune
pentru artă și frumos care este tipică marii civilizații Teixcalaane. E puțin
mai complicat pentru o postare care și așa crește în cuvinte. Au sens, și-l
veți regăsi atunci când veți citi cartea.
Ultimul aspect ține de limbaj. Pe atât de fascinant pe
cât sunt descrierile orașului sau unele reverii contemplative, pe atât de
ciudate sunt alte expresii. Mai ales în ceea ce ține de dialogul informal, de
exemplu între Mahit și Seagrass, sau în alte ocazii liniștite, sună prea
pământean și prea anii 2020, încât ar putea să ridice niște sprâncene.
Trecem la partea a doua, A Desolation Called Peace.
Mi-am adus aminte de un lucru de care trebuia să zic. Printre lucrurile pe care
Mahit le aduce de pe Lsel este și o avertizare. În apropiere de frontierele
Imperiului zace o amenințare serioasă într-o rasă extraterestră ce devine tot
mai amenințătoare. Astfel, războiul este inevitabil. Deși nu este ceea ce pare
a fi. Cum zicea baron Harkonnen în Dune, When its a gift not a gift?
Cartea este mult mai simplă și mai claustrofobică
decât prima. Vedem și capitala din punctul de vedere al unui personaj care
capătă importanță, Antidot Nouă, moștenitorul tronului, în vârstă de 11 ani. El
devine crucial în dezlegarea complicatelor ițe ale punctului culminant. Dar în
mare parte, plutim în spațiu.
O flotă este trimisă să intercepteze pericolul
extraterestru, comandată de Nine Hibiscus, un strateg cu experiență gata de
luptă. Dar acest război nu elimină fricțiunile dintre facțiunile de pe
capitală, ale căror acțiuni vor tulbura deciziile luate pe front și vor pune în
pericol echilibrul militar dar și politic.
Cumva Mahit și Seagrass reintră în acțiune și după un
popas tensionat pe Lsel ajung pe linia frontului în calitate de ambasadori și
traducători. Avem scene în care cele două femei comunică cu extratereștri,
unele dintre cele mai interesante din roman. Mai apare un personaj interesant,
Twenty Cicada, insolit și eficient, care va juca și el un rol important în
detensionarea conflictului.
Trebuie să recunosc prima carte mi-a plăcut mai mult,
în special datorită imersiunii culturale. Cea de-a doua e simplă, la subiect,
dar mai goală. Din nou, intrigile politice și ciocnirile de personalitate
dintre cele două figuri de autoritate militară par superficiale. Iar rezolvarea
pare puțin simplistă, Disneyificată în care totul se termină cu bine și nimeni
nu suferă nicio problemă.
Cred că o altă problemă e felul în care se desfășoară
povestea. O mare parte din prima secțiune ține de Mahit și apoi Seagrass pe
Lsel, căutând să-și croiască drumul înspre linia frontului, dar fără un simț al
urgenței. Partea interesantă începe destul de târziu și este schematică. Ar fi
fost interesant dacă ar fi accentuat mai multe scenele de conversație cu
extratereștri, într-o manieră similară cu Arrival, filmul lui Villeneuve.
Dacă tot vorbim de similarități, la un moment dat am
simțit o linie narativă ce mi-a adus aminte de Jocul lui Ender. Mă temeam că
finalul va urma o traiectorie similară. Până la urmă Martine evită asta, deși
tema este similară, aceea a unor extratereștri distructivi cu care nu știi cum
să comunici, dar pe care-i poți extermina.
Iar finalul o adaugă în acea categorie de care
vorbisem mai demult a seriilor SF care se termină (se mai scrie o a treia
parte? Nu știu!) cu uniunea într-o hive mind, temă comună și la Asimov, la
Simmons, Card și alții. Nu zic că este rău și până la urmă nu se dă de înțeles
că ar urma o conectare a întregii umanități, dar indiciul stă în unele
instituții teixcalaane care imită acea comunicare instantanee a minților. Până
la un punct e prezentată neutru așa că rămânem în asentimentul autoarei.
Unele probleme din prima carte se transferă de aici și
chiar înfloresc. Personajele devin destul de banale și unidimensionale de la
cele două protagoniste coborând la ceilalți. Pentru mine Nouă Antidot mi s-a
părut cel mai interesant, sau cel puțin cel mai uman dintre toți în tentativa
sa de a descifra lumea. Restul sunt robotici și par să țină scenariul în mână
citind replicile fără entuziasm.
Limbajul de asemenea este solicitant. Asta poate și
din cauză că este în engleză. Descrierile sunt înflorite, alteori aceleași
cuvinte contemporane par inoportune într-o space opera. De asemenea cartea e
mult mai f bomber decât prima, nu-mi aduc aminte de acest aspect, poate a fost
periat în traducere.
Desolation e o carte cu potențial dar care se
grăbește. Poate cu încă vreo 100-200 de pagini în care să se aprofundeze temele
serioase pe care le descrie ar fi fost ceva monumental. Așa lasă de dorit și
probabil dezamăgește unii cititori care aveau alte așteptări.
După ce am scris tot acest text, m-am gândit la un
lucru. Am notat anumite gânduri și puncte slabe și am pus cărțile la nivelul
unui text literar clasic, ca să nu fiu snob și să zic de literatură înaltă.
SF-ul este un domeniu al ideilor și scenariilor izvorâte din mintea autorilor.
Asta scuză de multe calitatea literară care nu performează cu motoarele lirice
ale unui Ishiguro sau Steinbeck.
Dacă aș lăsa-o mai moale și aș privi din nou
perspectivă, nota imaginară ar crește. Pentru genul SF sunt două cărți bune.
Peste medie, după cum spune un cunoscut autor și gurmand. Dar nu reușesc să se
predea cu totul temelor lor ceea ce le fac să scârție. Vor exista fani care vor
găsi ceva bun în aceste cărți și mă bucur pentru ei. Nici eu nu pot spune că am
întors pagină după pagină cu groază. Doar că aveam așteptări mai mari, deși mi
se pare că în unele puncte sunt prea pretențios.
Un ultim aspect ține de vizual și e subiectiv, la fel
ca o bună parte din acest monolog. Mi se pare că dintre cele 2, coperta
românească e mai reușită. Adică, coperta celor de la Tor este mai bună ca multe
alte coperte SF, dar coperta celor de la Nemira, pardon Armada, e superioară
prin liniile subtile și formele bine subliniate. Părerea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu