M-am tot gandit la subiectul despre care voi scrie in continuare. Este un obicei pe care cu siguranta ca fiecare dintre noi l-am "practicat" cel putin odata in viata. Daca nu vom recunoaste asta in mod deschis... inseamna ca tocmai ai intrat sub luminile rampei si te-ai identificat cu acel cuvant. Care? Poate starni discomfort, te poate face sa te foiesti pe scaun daca esti acuzat in fata de acest lucru. Si totusi, de multe ori ajungem in situatia sa fim... ipocriti. Da! Acesta este cuvantul in jurul caruia ne vom invarti pentru cateva minute (asta desigur daca nu veti alege sa plecati simtind ca nu este ceva demn de a va opri privirile)
Ipocrit, fatarnic, om cu doua fete, fariseu, daca putem imprumuta limbajul religios pentru o clipa. Toate aceste cuvinte reprezinta, indica, stampileaza aceeasi stare de fapt. Minciuna, dar o minciuna care poate parea mai perfida. Pentru ca persoana care este ipocrit are o alta culoare a rusinii (de fapt, ii lipseste) si pe langa alte forme de minciuna, aceasta poate rani adanc. Este ca si cum cineva care este impotriva consumului de alcool are acasa o crama. Ca si cum cineva care apara pacea, in mod secret incurajeaza lupta. Iti zambeste in fata, te asigura ca starea de fapt este intr-un fel, dar el insusi o incalca. Cade sub incidenta unui rau profund. S-ar putea sa o faca pentru ca este fortat, dar de multe ori o persoana ajunge sa fie asa prin alegere proprie.
Inainte de a va da ochii peste cap si a va face anumite prejudecati despre scrib, vreau sa spun ca principalul motiv pentru care am ales sa scriu despre un astfel de subiect este tocmai experienta personala. De multe ori cu gura spuneam anumite lucruri insa pus in fata faptului implinit ajungeam sa ma contrazic. Este un fenomen interesant. Denota multe despre un om, nu? Standarde impuse prea mari, un caracter prea mic care nu este in stare sa se ridice la inaltime... M-am gandit la cauza si cred ca inraurirea sufleteasca a fiecaruia aduce pana la urma la ascunderea in spatele unei masti. Din teama, uneori. Ce spunem cu gura poate este prea mult pentru sufletul care doreste, dar nu poate realiza. Si asta scuza momentele de lipsa? Nu cred, nu ofera decat o alta cauza. Si poate ca ar oferi o simpatie in plus fata de persoana care poarta o masca doar pentru a atinge un scop. Un scop care pana la urma ii face bine lui si nu celor din jur. Imi vine in minte exemplul lui Avraam (Geneza 12 pentru cei ce doresc referinta) care in momentul in care a fost pus intr-o situatie critica a ales sa minta ca sa se scape pe sine in primul rand ("ca sa-mi mearga bine"-v 13) si abia apoi manifestand interes pentru cea care ii era sotie. Deznodamantul acelei mincinuni a fost fericit doar datorita unor interventii din afara si nu datorita ideii patriarhului.
Imi dau seama de masivitatea, profunzimea si largimea subiectului. N-as putea trata nici macar un sfert intr-o pagina de blog. Sunt extrem de multi factori care ar trebui scosi in fata. Pentru asta as avea nevoie poate de un eseu intins pe mai multe pagini de caiet studentesc (poate exagerez), dar asta ar insemna ca pe langa asta ar trebui sa mai fie si alte eseuri care sa formeze o carte si pentru asta...e nevoie de sprijin. Pot spune ca am incercat sa fac macar o pauza, un moment in care sa ne gandim la ceea ce spunem, la cum si de ce o facem. De multe ori ascundem ceea ce este in sufletul nostru si scoatem inainte ceva ce ne este strain. O realitate straina noua si pe care dupa aceea trebuie sa o mentinem. Chiar daca trece peste principiile noastre. Si asta, fara sa ne gandim pe termen lung, poate provoca rani in sinele nostru cel mai adanc. Il poate masca in asa fel incat sa isi piarda chipul frumos ce-l avea inainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu