Viziuni abstracte

Motivul care m-a adus in fata foii goale este John Steinbeck si a lui carte geniala "La rasarit de Eden". Am citit-o recent si mi-a rasarit in minte un gand pornind de la o tema prezenta in roman. Adam Trask, personaj principal, arhetip, si in general persoana care n-are habar sa recunoasca o femeie sociopata cand o vede se insoara cu Cathy Ames (parata). Apropiatii sai simt o prezenta malefica in acea femeie. El o percepe ca pe o Eva imaculata, o imagine distorsionata pana la ridicol. Si pentru ca naivitatea este un bun care se plateste scump, se alege cu o rana in umar si doi copii pe care trebuie sa-i creasca singur. 

Unul din ei, Aaron, isi va gasi alinare in bratele unei fete, Abra. Dupa un timp, el simte chemarea pastorala si pleaca la colegiu. De acolo, incepe atent sa adauge straturi ale puritatii in jurul Abrei, reusind sa si-o instraineze si sa deformeze imaginea pe care o avea despre femeia pe care o iubea. Sau cel putin asa avea impresia.

Si aici a venit momentul in care a sarit siguranta. Fascinanta paralela si de asemenea dezolanta pentru ca nu este de gasit doar pe paginile unei opere fictive. Oamenii de multe ori se hranesc cu iluzii in ceea ce priveste viata lor. De multe, vedem oamenii cum am vrea noi sa fie, ii ridicam pe piedestale pe care poate nu le merita. Alteori, in cazurile cele mai patologice, noi suntem cei care ne vedem giganti in tara piticilor. Fugim de realitate ca Necuratul de tamaie si am vrea sa simtim mai repede aburii alcoolului ametitor.

Sa fie aici pana la urma mirosul unui esec? O impacare mioritica cu soarta care e prea nedreapta pentru a fi sorbita in intregimea ei? Sau dimpotriva, e un simptom al unui infantilism prelungit? Lumea este cum vrem noi, nu cum apare ea celorlalti. Si ceea ce era rau, daunator in ochii oricarei persoane cu capul pe umeri, straluceste in fata deziluzionatului. Ne place ceea ce vedem si luptam sa ramanem in cercul stramt pe care l-am creat. Ne trezeste uneori un glonte in umar. Daca avem norocul ca sa-l traga cineva...