Cu totii pacatuim. Fata de Dumnezeu. Fata de oameni. Fata de noi insine. Zilnic. Poate chiar astazi am facut ceva pe care il regretam, pe care am vrea sa-l facem uitat, sa-l ascundem sub presul metafizic al existentei noastre. Dar nu se poate. Va ramane o pata, o urma urata pe o lista si asa scrijelita.
Pana la urma insa, vor trece. Oamenii se impaca, dau la o parte norii ce-i inconjoara mai repede decat o fac vanturile azvarlite incolo si incoace de forte impersonale. O mana stransa intr-un pumn se deschide intr-un steag alb, o recunoastere a fraternitatii intre doua suflete ce sunt din aceeasi esenta. Se ajunge ca ziduri sa fie daramate, cortine sa fie date la o parte. Se ajunge la re-comuniune. Si totul este bine partial. Raman doar cicatrici. Embleme ruginite ale micilor pacate.
Si totusi exista ceva mai rau. Exista un pacat de neiertat. Nu neaparat cel pe care il mentioneaza Mantuitorul in Evanghelii, desi si acela cantareste greu in viata unui om. La altceva imi indrept gandul. La un lucru banal, dar cu greutate de evuri. Oamenii cad de obicei examenele cele mai usoare. Am realizat asta la un anume punct. Si ce este oare acest pacat de neiertat?
Pacatul de a nu. Pacatul de a lasa viata sa treaca pe langa tine. Am meditat la aceasta. Viata mea nu poate fi incadrata ca fiind lunga, nu poate fi divizata in etape, evuri. Cu toate acestea mi-am permis sa o faca. Si am realizat ca incet-incet ma indepartez de punctul ei alpha. De douazeci si unu de ani, incontinuu. Copil am fost, adolescent-elev am fost. Tanar-stundent sunt. Si nu pentru mult. Peste putin, urmeaza trecerea in alta etapa. La bariere de obicei gandesti. Pui un picior peste drugul de fier ce taie doua lumi si privesti raspantia.
Ce lucru pot face cel mai rau in aceasta viata-ce-va-sa-vie? Nimic. Mai clar spus, sa imbratisez nimicul. Sa nu ma raliez unei cauze, sa nu am o dorinta de a face ceva mai bun pentru aceasta lume, pentru cei apropiati si pentru mine. Din pacate, astazi nu multi au aceasta conceptie. Nici eu nu ma simt un port-drapel. Fac greseli. Dar ma gandesc cu teama la un moment in viitor cand trag linie si realizez ca in spate n-a ramas nimic. Poate o familie. Poate un titlu. Poate cativa oameni care vor plange un mormant intr-un cimitir undeva. Atat.
Nu cred neaparat in ideea ca fiecare din noi avem o stea pe care trebuie sa o gasim si sa o calarim inspre eternitate. Nu toti suntem Napoleon si eu nu ma vad asa. Dar, cred ca fiecare putem face din viata noastra un exemplu. Cum? Facand exact ceea ce putem face. Facand ceea ce alegem, ceea ce ne place. Facand-o din toata inima, fara retineri. Vom mira oamenii, ii vom face sa ne priveasca cu alti ochi. Poate ii vom schimba. Poate ii vom impinge si pe ei sa vada lumea, viata si timpul altfel. Poate ca nu. Poate vom esua. Asta doar Dumnezeu o stie. Dar, cel mai important este sa nu dam inapoi sau sa ne temem. Multi oameni stau ascunsi la umbra, in vreme ce soarele straluceste puternic. Este timpul sa ne lasam imbatati de lumina sa. Este timpul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu