Un fenomen fascinant ce se generalizează tot mai mult, cel puțin în societatea civilizată este acela că lumea nu mai duce lipsă. Și aceasta se manifestă în diferite domenii ale vieții. Începând de la un nivel de trai mai bun, de la dispariția temerii că vei muri omorât de altcineva sau de vreun microb. Continuând cu posibilitățile nelimitate puse în fața noastră de către magazine, care se luptă în oferte care mai de care pentru a ne lua banii. Mâncare, entertainment, cărți, telefoane, haine, totul este din belșug, destul pentru fiecare. (Și totuși ajungem să ne plângem că nu avem destul)
Pe lângă aceste aspecte materiale remarc totuși și altceva. O anumită bogăție, o erupție, o dezvoltare a unor fenomene poate înrădăcinate în natura noastră umană, dar până la urmă distructivă. Cu tot acest boom ce se desfășoară în jurul nostru, ne putem da în stambă fără teamă. În zilele noastre se pot scrie cărți despre cele o mie de modalități prin care poți să fii prost, fără să se repete. Și ar deveni best seller peste noapte.
Mergând puțin mai departe și mai aproape de ideea pe care voiam să o scot înainte, remarc și faptul că nu ducem lipsă de ocazii de a tăcea. Lumea asta se simte a fi umplută de cuvintele noastre, care par mult mai supradimensionate decât orice perlă de înțeleptciune antică, medievală și modernă la un loc. Ce spunem noi are greutatea aerului în diamante. Ar trebui bătut în piatră și pus pe Palatul Parlamentului. Deși de multe ori nu se ridică la rangul de gazetă de perete.
Instinctul creator e în fierbere și de multe ori rezultatul seamănă cu un preparat lăsat în plata lui și care va ajunge împrăștiat pe pereții bucătăriei. Fără să mă mai învârt în jurul cozii, o spun drept: cred că am uitat ce înseamnă puținul și tăcerea. Ne-am pierdut subtilitatea, noi ca civilizație.
Dacă vei privi un program de televiziune, unele filme sau alte mijloace de informare și prezentare a informației, nu mai este loc de pauză, de reflecție. Nimic nu este profund, totul trebuie să fie cât mai tare, cât mai vocal și cât mai evident. Creierul nostru a devenit prizonier în propriul craniu. Nu mai are ce face în afară de lucruri lipsite de greutate, de spirit.
Și pierdem, zic eu. Poate ar merita uneori să apreciem liniștea, să apreciem gestul tăcut ce trebuie făcut, respirația dintre două propoziții. Dar nouă însă ne place acțiunea, mișcarea și nu găsim plăcere în serenitate. Când ne-am luat ultima dată timp să reflectăm, să ne aducem aminte sau pur și simplu să privim? Cu ochii noștri, nu prin lentilele gadgeturilor. Avem mult de pierdut dacă uităm să tăcem, dacă preferăm să urlăm, să îngropăm totul într-o zgomotoasă simfonie a teluricului. Pentru că, deși suntem făcuți din pământ, mai avem în noi un gând al veșniciei. Și acela trebuie hrănit, sau moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu