Caut autori care să-mi placă, autori cu care să pot stabili o relație și ai căror cărți să mă provoace, să își găsească un anumit răspuns emoțional în forurile mele interioare. Cărți care să-mi provoace mintea și să mă facă să simt cu adevărat plăcerea lecturii. În acest proces extrem de laborios s-a găsit și cumpărarea a trei cărți de pe o tarabă de lângă Universitate. Toate trei cărțile au făcut împreună trei lei și erau marcate măcar de speranța unei lecturi mai mult decât superficiale. Până acum una din ele a eșuat. Și alta a fost un loz câștigător.
Până ieri nu am auzit de Pierre Schoendoerffer și cu siguranță că la fel s-ar fi întâmplat dacă nu m-ar fi atras descrierea de pe ultima copertă a volumașului jerpelit de anticariat. Și totuși, lectura cărții a reprezentat ceva mai mult decât mulți autori mult mai titrați. (ce să-i fac, de multe ori m-am trezit mergând împotriva curentului)
O să interpretez această poveste ca o parabolă. Sau cel puțin mă voi lega de stratul mai profund al acestei aventuri mărețe și tragice petrecute într-un loc uitat de lume, într-o vreme marcată de violență. De la început, naratorul observă ridicolul situației când se gândea la cum îi va raporta superiorului său situația în care se găsea. Fusese parașutat pe insula Borneo, pregătit pentru a deschide un flanc contra japonezilor și acolo dă peste un trib de sălbatici conduși de un rege irlandez! Sună întradevăr ca un lucru rostit de o persoană lovită de boală. Și totuși acela este adevărul. Learoyd, un sergent scăpat de autoritatea militară ca urmare a căderii orașului Singapore se refugiază în junglă și se metamorfozează, devine liber, se renaște ca rege al unui popor ce nu știa că avea nevoie de așa ceva.
Nu vreau să vorbesc despre acțiunea romanului care este standard și reprezintă un conflict militar ușor de ecranizat. Ceea ce m-a frapat sunt temele din spate. Cartea asta cade greu și vorbește în mod specific omului secolului XX. A fost comparată cu opera lui Andre Malraux Condiția umană și înțeleg de ce. De asemenea am resimțit și gândirea lui Albert Camus.
Ce rămâne în urma lecturii, la cald? Un sentiment dureros, al unei existențe mult prea grele care ne înconjoară, ne conduce și ne lasă să ne împlinim visele doar ca să le sfărâmăm. Learoyd, ar putea să păstreze în etimologie urme ale shakespearianului rege Lear. El apare ca un personaj fascinant, un personaj viu, animat care reușește să profite de libertatea sa pentru a-și crea un regat al său. Și totuși viața îi oferă șansa de a fi cine poate fi, dar mai târziu îi va lua acest dar. Apare ca un personaj ce se ridică deasupra celorlalți, care își știe și prevede soarta lui tragică. Reușea să atragă oamenii din jurul său, să le arate o realitate ce poate fi, dar în cele din urmă nimeni nu-l poate urma până la capăt în realizarea acestui vis. Sunt prea slabi, prea telurici pentru a mai visa.
Rămâne mărturia colonelului japonez de la finalul cărții care îl transformă într-un astfel de personaj enigmatic și fascinant. Și care trage aceste concluzii în vreme ce vorbește cu naratorul. E reamintită această obsesivă reacție de mort viu, a celui care realizează eșecul său ontologic și izgonirea din rai într-o lume prea mundană în care nu se va putea integra ca atare. Și rămâne acel vis, acel regat promis lor și care totuși nu era mai mult decât o realitate palpabilă în mintea visătorului.
Verdictul în dreptul cărții este favorabil. Nu trebuie să fii de acord cu ceea ce autorul expune, însă merită să citești acea carte tocmai pentru ca să îți restabilești legătura cu lumea care te înconjoară. E totul atât de roz cum credeai sau trăiești într-un vis ce poate fi alungat precum ceața? Întotdeauna, o carte ca aceasta merită să fie pe noptiera unui cititor pasionat de viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu