Românii au o obsesie cu lucrurile celorlalți. De la capra vecinului și până la privirile pline de invidie aruncate asupra casei tocmai reamenajată într-o formă sau alta, ochii par mereu îndreptați spre orizonturi dincolo de lungul nasului metafizic.
Această periscopare continuă și expansivă se remarcă după cum ziceam în astfel de condiții și în multe, multe altele. Interesul de a lua măcar cu privirea puțin din spoiala celui de dincolo (de gardul fizic, de data asta) conduce la un profund sentiment de nemulțumire, bombăneală și evident compensare. Pentru că dacă el are de ce să nu am și io, dar mai mult decât el? Nu știu de când și nu știu de unde, dar românului îi place cantitatea și mai deloc calitatea. Trecând astăzi pe lângă o cafenea unde turuia un radio am prins cu coada urechii un anunț legat de un concert unde vor participa o mulțime de oameni. Am uitat cifra exactă, dar faptul că e mulți cumva ridică calitatea muzicii difuzate acolo.
Dar cu acestă ilustrație mă apropii de dulcele punct dureros al discuției. Această expansivitate și dorință de a deborda în străchinile altora a românului se remarcă tocmai în domeniul muzical. Să dau câteva exemple. De câte ori stând la semafor și holbându-vă la proasta întreținere a clădirilor monument istoric nu ați fost treziți din reverii de ultimul tip de mașină tunată?
Cu tot tacâmul, de la eleroane, la tobe și geamuri fumurii până la evident, un sistem de sonorizare cu un bas cât mai apăsat. Așa că în periplul prin minunatele metropole te întâlnești, de voie de nevoie, cu hiturile care ung sufletele delicaților pasionați de mașini speciale. Un repertoriu care este într-adevăr divers, pitoresc, aproape nelimitat și care dă senzația unui anumit exotism și spirit cosmopolit capabil să aprecieze cultura variată a lumii. Așa că nu doar manelele în vogă (sau pentru nostalgici, marii rapsozi ai fenomenului) dar și reggaeton, muzică pop sau ușoară, toate aceste genuri par a-și face loc în inimile și urechile sărmanilor pietoni cu siguranță aflați într-un dezavantaj prin neaudierea acestor melodii nemuritoare.
Ceea ce frapează poate fi și răspândirea acestor dispozitive în multe locuri publice. E evident că atunci când vei trece pe lângă un restaurant, pub, local, cârciumă, birt și orice altă specie de loc de distracție volumul va fi dat cât mai tare (din nou cantitatea impune calitatea). Văd, sau mai bine zis aud, însă această infiltrare a muzicii în crăpături pe unde înainte bătea vântul.
De exemplu, în fața unei instituții de învățământ superior. Ce le lipsea oare studenților de la Universitatea din București decât concerte și zbierete tot timpul. Nu-i așa că cultura intră mai ușor în cap dacă la parter îți lălăie cea mai în vogă vedetă? Mai rău, se pare că și parcurile par a fi transformate în săli de audiție. Vrei să ai un moment de liniște, reculegere, dar poți când un ins își varsă dorul ritmat în urechile tale? Nu prea cred. Să zicem că am putea trage înapoi pe tradiția vechilor grădini publice și a orchestrelor care erau așezate în foișoare și care cântau și ele cele mai la modă melodii. Desigur, asta ar însemna să punem pe picior de egalitate Dunărea albastră și Sub pielea mea.
În cele din urmă, ceea ce ar trebui să reiasă din această intervenție este tocmai lipsa tăcerii. Și eu am rupt-o când m-am pus să scriu, dar tot așa alții nu mă lasă să gândesc. Gălăgia înseamnă întotdeauna superficialitate și o altă tăcere, la nivele superioare. Când n-ai ce spune, vorbești și neapărat ridici tonul pentru că știi cât de subțire e gheața pe care vrei să patinezi. În loc să te lase singur, cu ce mai ai prin cap mai bine îți distrage atenția cu un ritm alambicat și primitor. Dar mai avem nevoie și de liniște. În liniște se naște omul care gândește, care înțelege. Care poate face ceva ce să rămână mai mult decât zgomotul de fundal al unei piese ce răzbește peste jumătate de cartier.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu