Pentru luna noiembrie, în
mod automat, două date îmi răsar în minte fără a cere ajutorul vreunei
mașinării de fluturat cartonașe cu numere. Prima e 11, ziua când se semnează
armistițiul ce pune capăt Primului Război Mondial. Și a doua este 15, astăzi, ziua
când își deschide porțile Preparandia din Arad, liceul pe care l-am absolvit și
o școală cu renume în acea zonă.
În urmă cu câțiva ani am
mai scris un articol cu același nume, pe care l-am recitit cu interes. Mă reflecta
bine în acele zile, și îmi exprima gândurile de atunci. S-a schimbat oare ceva?
(E clară reclama, trebuie să căutați în arhivă pentru a înțelege J
) Am crescut, am rămas la aceleași idei sau am avansat?
Păi, în momentul în care
mi-am întins planul pentru postare în minte gândeam total invers. Și am să-mi
expun ideile aici, lăsând pentru concluzie comparația între cele două momente.
Ce vreau să spun cu asta?
Astăzi, la 205 ani de
când s-a înființat școala, la destui ani de când am trecut prin ea, rămâne la
fel. Rămâne un loc în care mă întorc cu plăcere în amintiri. Un loc unde pot
spune că atunci am făcut cunoștință pentru prima dată cu anumite lucruri. S-au
deschis multe uși. Am auzit multe nume, am deschis multe cărți. Rămâne un loc
al culturii, al molipsirii cu învățătură, cunoaștere. Nu am prețuit cum trebuia
fiecare moment? Asta e clar, și poate că e și o tară a vârstei, fiind prea
ocupat cu nimicurile adolescenței pentru a intra în profunzimea unei lumi
impresionante.
Au fost ele și neajunsuri
că doar trăim în România și nimic nu poate fi perfect. Dar le uităm pentru că
în cele din urmă au fost minore și trecătoare. Mai importantă a fost această
șansă care poate nu există în orice loc de a descoperi, de a te lăsa adăpat din
ceea ce are mai bun de oferit cultura europeană (și nu numai). Nu a fost doar
școala, manualul, culegerea sau ce spunea profesorul. În momentele libere
puteai merge mai departe pentru că tocmai ți-a fost stârnit interesul.
Deci, văd liceul ca
ocazia de a te contamina cu cultură. E poate ultima ocazie când se poate
întâmpla asta. La facultate, mai greu. Dacă vii sătul de școală din liceu, sunt
slabe șansele să fii prins în lanțuri de vreo pasiune pentru mai mult, să
îndrăznesc să spun pentru excelență. Nu trebuie să ajungi profesor la Sorbona
sau Oxford, pe orice domeniu, dar poți deveni mai inteligent, sau mai bine
înțelept. Și asta poate fi uneori o datorie patriotică. Să nu luăm declarația
ca fiind prea bombastică, dar demagogii se tem de oamenii deștepți ca dracu de
tămâie.
Revenind la discuție,
rămân la această idee. Peda a însemnat tocmai acea ocazie de a intra într-o
altă lume. Îmi vin în minte tot astfel de comparații, dar dacă stăm bine să ne gândim,
în acel timp, suntem aproape de copilărie și mai putem respira ultimele clipe
ale acelei libertăți înainte de a confrunta cu tinerețea mult mai stresantă. Și
putem face asta găsindu-ne refugiu în fortărețele ridicate din cărți ce pot fi
ridicate din curiozități și cursuri (pardon, ore).
Și rămân și la ceea ce am
scris acum câțiva ani. Pe lângă această componentă cred că rămâne la fel de
importantă și componenta socială. Să ai o clasă de elevi, de colegi, cu
adevărat colegi, cu care să treci prin patru ani de școală și să treci prin
toate stările posibile și imposibile.
Așa că cel puțin în
dreptul meu s-au îndeplinit amândouă aceste condiții. Fără perioada petrecută
în liceu n-aș fi avut pofta aceasta de a cunoaște, a înțelege și a descoperi. Dar
nici nu pot spune că țin minte tot ce am învățat la toate cursurile. Însă, îmi
aduc aminte momentele „alea faine” când am profitat cu cap de timpul și locul
pe care l-am avut. Sunt lucruri care nu se spun în gura mare, pentru că nu
toate lumea le-ar înțelege la fel. Câțiva oameni știu bine despre ce vorbesc. Restul,
pot doar să intuiască.
În concluzie, trăiesc cu
speranța că elevii vor ști să se bucure de această perioadă irepetabilă și să
știe să o facă a lor proprie și a colectivului cu care se înconjoară. Cu
siguranță că nu vor mai vedea viața în aceleași tonuri luminoase și jucăușe. Dar
nici să nu uite că acolo e locul și timpul în care se pot îndrăgosti de ceva ce
le poate deveni meserie și mai mult pasiune.
Probabil că dacă aș mai
ajunge cândva pe la Peda, n-aș vedea numai niște culoare pustii, sau fețe pe
care nu le cunosc. Aș revedea și trecutul, niște copii care demult au rămas un
gând frumos, și aș putea să zâmbesc bucurându-mă că am trecut prin acel loc.
Așadar, LA MULȚI ANI ȚICHINDEAL
(1812-2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu