În primul rând cred că aș putea începe cerându-mi scuze de la puținii șoferi din București care întradevăr respectă regulile de circulație și încearcă să ajute și nu să încurce acest oraș și așa ambuteiat. Această postare nu se referă deloc la cei competenți și responsabili. Dimpotrivă.
Stau de aproape un an în București (cu intermitențe). Și deja pot spune că m-am săturat (just kiddin). Dar, această trăire în metropola patriei noastre preaiubite și furate nu se poate consuma fără prezența fizică și peregrină din în loc. Pentru că deh, trebuie să mănânci, trebuie să lucrezi, să mergi la școală, să vezi un film, un muzeu, un parc etc. Și pentru asta trebuie să mergi din punctul A în punctul B. Pe hârtie pare la fel de ușor ca teoria relativității.
În practică, însă e mult mai greu. Pentru că traficul, după cum am mai spus-o este, în cuvinte timide obositor. Pare a fi al zecelea cerc din Infernul dantesc. Uneori, are calitatea de a te putea propulsa în viața de apoi fără mari probleme. Alteori poate propulsa secreții ale corpului uman, sau în alte condiții meteorologice, rezervele de apă strânse în grânarele de pe șosea. (care de atlfel nu există și sunt asfaltate ca-n palmă. Pe hârtie)
Lăsând totuși ironia prea puțin subtilă la o parte, mă tot gândeam să-mi ușurez inima și să vorbesc despre această realitate. Și nu cred că sunt singurul om exasperat de avalanșa de mașini. Ca pieton și niciodată pasionat de patru roți și un motor, s-ar putea să nu înțeleg morbul. Fie. Dar, nici ei nu mă înțeleg pe mine, așa că suntem chit.
Ce mă deranjează? Omniprezența mașinii, peste tot. Fără un pic de rușine. Prima dată când am văzut o mașină mergând pe trotuar, fără cea mai mică urmă de îndoială metafizică, am fost șocat și plin de confuzie. După atâta timp mă aștept să văd mașini cocoțate pe balcoane că "așea vrea mușchii mei."
Hai să zic că aș trece peste nesimțirea multora dintre acești cavaleri ai roților. Dar de multe-multe ori, fudulia poate deveni periculoasă. De cele mai multe ori paranoia din dotare este eficientă. N-am tupeul să trec jumătate de stradă fără să mă asigur că nu-mi cade o mașină în spate. Nici măcar liniile de tramvai nu sunt sfinte. Totul se calcă în zgomot de pneu. Și aș putea face o listă lungă de momente în care, dacă ar fi fost altcineva în locul meu, acea persoană ar fi murit acolo. De ce?
Pentru că un șofer se grăbea. Pentru că nu înțelegea că trebuie să încetinești înainte de o trecere de pietoni nu să accelerezi ca la ultima tură din Most Wanted. Pentru că poate un copil sau cineva cu căști în urechi nu se uită de zece ori înainte să pună piciorul. Și nu mai poate să se oprească. Și atunci cineva va adormi de tot, iar altul nu va mai putea să pună geană pe geană.
Două lucruri lipsesc șoferului din București (nu spun bucureștean, că pe aici vine lume de peste tot). În primul rând, responsabilitatea. Am explicat o situație mai sus. Și nu e singura. E problema ta dacă te consideri Napoleon călare pe cal și toată lumea se oprește când treci prin fața lor (mirându-se cine ți-a dat carnetul), dar adevărul e că nu dai ture în fundul curții sau pe propria moșie. Să mai pomenesc teoria mea conform căruia pe român îl doare în cot de proprietatea publică, de spațiul public? Adică, nu trebuie ca eu să mă simt bine și de restul mă doare în cot. Desigur, aceasta este mult peste puterea de înțelegere a multora și cu siguranță că nu este învățat pe canalele de specialitate preferate de aceștia.
În al doilea rând, lipsește respectul. Nu știu, uneori sunt naiv, și îmi imaginez că se poate și altfel. Că dacă ai roșu nu te cocoți cu mașina pe trecere de parcă te-ar împinge mai repede când se dă verdele. Că oamenii nu vor mai claxona în delir pentru cea mai mică întârziere. Că te vor respecta ca pe un pieton care trece strada și nu vor șofa agresiv în jurul tău. Că nu se vor folosi de tertipuri pentru a ocoli legea și a-i trage fesul pe cap.
Visez, desigur. Astfel de lucruri se găsesc în cărțile de Science fiction și nu pe străzile unui oraș. Aici, altele sunt regulile și preocupările. Aici bunul simț e un accesoriu facultativ. Ceva ce nu merită cultivat. Și asta arată unde ne situăm, și câte șube mai trebuie să dăm jos ca să putem și noi să ne potrivim în frac și papion (metaforic vorbind, desigur).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu