Despre aroganță

Aroganța merge mână în mână cu prostia. Nu cred că există o pereche mai potrivită. Ambele elemente sunt necesare pentru o relație cât mai explozivă. Omul inteligent nu va fi arogant, iar omul prost va încerca să depășească mereu dilema smereniei.

Sunt atâtea dovezi ale acestei boli încât nu știi de unde să începi. Unde să te oprești. Preferabil cât mai departe de o persoană care suferă de simptome ale acestei maladii. Nu cred că mi se pare greșit a o compara cu o boală. Pentru că e nenaturală. Aroganța e o construcție artificială.

E o oglindă spartă pe care omul arogant o pune în fața lumii. O mască ce acoperă defecte, dar ajunge de multe ori să le amplifice, să le dea în vileag. Niciodată omul arogant nu va înțelege cât de periculos este acest comportament. Cât de dăunător este pentru el și pentru alții.

A fi arogant în relație cu tine însuși pare mai acceptabil, deși nu fără efecte. Vei ajunge să suferi de un complex de superioritate teribil. Vei ști totul, vei fi imun la alte opinii și vei putea rezolva orice problemă. Mai mult, atunci când vei greși, vei găsi un alt vinovat. Pentru că tu, arogantul, nu poți greși. Conexiunea cu realitatea înconjurătoare va deveni mai slabă. Vei avea o transmisiune cu „purici”.

Aroganța de cele mai multe ori se răsfrânge, se revarsă asupra altora. Pentru că aroganța nu este întotdeauna instinctuală. Ea crește într-o relație geometrică. Un om care ajunge tot mai sus va fi tot mai tentat de acest morb. Dacă nu se va simți stăpân pe sine într-o anumită chestiune va putea apela la răspunsul superiorității, la replica acidă, spusă din vârful limbii. Dialogul nu este necesar. Răspunsul este deja la mine. Tu nu înțelegi.

Cum de ne trezim cu aroganță când dovezile par împotriva ei? Când marii înțelepți ai lumii, oameni cu scaun la cap, s-au ferit de această ispită și i-au învățat pe alții să privească mai degrabă șireturile pantofilor mai degrabă decât aclamațiile unei mulțimi. Sau lingușelile unor profesioniști în această artă. E un fapt dubios. Are de-a face cu istoria.

Nu ne place. Nicio s-o învățăm, nici să-i recunoaștem rolul. Chiar și cei mai mari lideri au făcut greșeli când au ascultat mai degrabă de hubrisul lor decât de bunul simț. Aici s-ar putea să fie falia. Aici se rupe filmul. Sunt unele piscuri care nu sunt pentru oricine. În teorie orice om poate face orice. În practică, însă, lucrurile stau puțin diferit. Încăpățânarea ridicolă poate aduce ca răsplată o nouă reprezentare a piesei de teatru la finalul căreia împăratul e trădat ca fiind gol.

Cu aroganța nu ai ce face. Doar să fugi de ea. Dialogul argumentat s-ar putea să fie fără rost. În caz de biruință, ar trebui să ceri cuiva o medalie. O meriți. Căința omului arogant face să mai răsară o rază de lumină prin lume. Dar, când omul arogant e dotat cu adevărul în toate, se recomandă alte soluții.

Prima este a nu-i urma în fapte. Omul bun, cu capul pe umeri și cu adevărat realist nu este arogant. Își dă seama de ridicolul situației. Își dă seama de lumea ce îl înconjoară, de ce știe, ce poate și mai învață să tacă uneori. Nu orice problemă are răspuns. Și omul care le știe pe toate e la fel de periculos ca arogantul.

Un alt lucru este să încerci pe cât se poate să-l ignori. Așa se poate dezumfla foarte ușor orice ego, oricât de supra-exagerat este. Nu-i cânta în strună. Nu-i da șansa să epateze. Lasă-l în lumea lui. Pentru că el are nevoie de un public. Și dacă poți să-i întorci oglinda înspre el, fă-o. Poate-poate în al doisprezecelea ceas se va pune pe gânduri. Sau în cazuri extreme recită-i poezia Ozymandias a lui Shelley. Asta doar dacă ești capabil să o faci în mod repetat până la extenuare.

Nu în ultimul rând, încearcă să râzi de el. E adevărat, umorul e greu de născut. Prea mult umor fals aleargă prin lume. Dar nimic nu poate face pe un om să se analizeze pe sine decât o glumă bună făcută pe seama sa. Tradiția e lungă, de la clasici ca Aristofan sau Caragiale, până la glumele din popor. Umorul bun te aduce cu picioarele pe pământ (foarte important: insultele nu reprezintă o formă de umor. S-ar putea să-ți aerisești rărunchii, dar dacă scuipi rău în lume, ea nu se va face cu nimic mai bună).

O veche poveste spune despre doi oameni care-și construiesc case. Unul pe stâncă, departe de intemperii. Altul, pe nisip, arogant față de bunul simț și nu numai. Rezultatul este evident. S-ar putea să ne bucurăm de eșecul arogantul. O merită din plin când o dă în bară. Dar, oare n-ar fi datoria celor care stau cu ochii pe el, să-l învețe că se poate și altfel? Să ne gândim de două ori înainte de a ne bucura de răul altuia. Nici asta nu naște mai mult bine pe lumea asta.