Un obicei împotriva căruia timpul mi-e dușman feroce, dar mi-ar plăcea să-l am este relecturarea cărților care chiar mi-au plăcut. E o experiență interesantă mai ales că dacă citești o carte la două vârste diferite (sau mai multe) le vezi din alt unghi. Am mai făcut io d-astea când eram mai mititel și obsedat de unele serii anume, dar odată cu trecerea timpului și lărgirea arealului de lectură, acest lucru a devenit din ce în ce mai greu.
Așa, am cheltuit un paragraf pe păreri de rău și putem trece mai departe. Dune m-a prins de prima dată când am citit-o (face parte din seriile alea de care ziceam mai sus). N-are cum să nu fie așa. Arthur C. Clarke spunea că doar Stăpânul Inelelor mai e pe sus pe acolo printre best off. Vorbea el prin anii 60, dar în mare măsură cred că vorba lui ține și astăzi.
Am citit primele 6 cărți demult...demult. Dune am mai recitit cel puțin odată. Mântuitorul Dunei tot odată, tot demult și aici mi s-a oprit recitirea. Bineînțeles, am citit cărțile lu fi-su pe câte am putut pune mâna. Eram curios nevoie mare pe cum se va termina toată aventura. Pentru cei care vor să știe, căutați pe Wikipedia sau așteptați până când voi mai ajunge în același punct.
Dar, revenind la cartea în cauză, câteva gânduri la cald. Mi-a plăcut, ăsta e elementul principal. Poate chiar mai mult decât mă așteptam. Știam că e o carte bună, lăudată etc. dar nu mai țineam minte că e ATÂT de bună. Adică, wow, uimește prin simplitate și liniaritate, dar creează o tapiserie de personaje și întâmplări cum rar mi-a fost dat să citesc. Nu știu dacă sunt multe paragrafe pe care le-aș vedea ca fiind inutile. Recent cărțile astea tomuri se îneacă în știință (da, știu e hard SF, dar nu am nevoie de un Moby Dick în spațiu) și îmi produc o ruptură față de soarta personajelor.
Dune e mitică, aș putea spune, e o legendă care putea fi spusă la gura sobei. Puneți-l pe Frank Herbert lângă Homer sau Vergiliu și nu știu dacă ați greși. Dar cu toate astea, nu e un basm pentru copii. De fapt, e nevoie de puțină minte pentru a înțelege toate substraturile. Mi-au plăcut personajele și Herbert avea ochi pentru tragedie, mai ales în cazul celor care nu sfârșesc cartea în viață.
Cred că ar mai fi multe de spus și cu siguranță că alții au spus-o mai bine decât aș face-o eu. Ideea e că la re-lectură Dune e ca întâlnirea cu un vechi prieten, cu un peisaj rămas în memorie și pe care-l regăsești la fel de plin de viață. Am uitat să menționez că am citit-o în engleză pentru a simți pe limbă mirodenia scriiturii originale și a fost o experiență inedită. În plus mi-am dat seama că trebuie să mai citesc beletristică în engleză, pentru că avansul meu pe pagină nu mi se pare a fi prea strălucit. Și știu exact cărțile cu care îmi pot exersa limba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu