Se pare că nu ne aducem aminte. Că
uităm și că lăsăm să moară ceea ce era mai important. Istoria de aceea e
făcută, ca cineva să ne tragă de mânecă și să ne facă să deschidem ochii. Nu
suntem primii, nu suntem cei mai importanți sau mai deștepți. Pentru a ajunge
aici, pentru a ne fi bine (cât se poate vorbi despre așa ceva) altcineva a
suferit pentru noi. Și-au sacrificat
banii, familia sau timpul în slujba unui scop.
Și atunci de ce jucăm rolul
copilului râzgâiat și nătâng? Cel care nu știe să își arate recunoștința față
de cei dinaintea sa? Acum câtva timp scriam despre două clădiri din București,
din centrul istoric al orașului care sunt pe moarte: hanul Solacolu și Moara
lui Assan. E tragic ce se întâmplă și cum prezentul ne transformă în niște
oameni fără trecut. Și hai să subliniem asta, nu străinii ne fură și ne
deformează istoria. NOI, noi românii suntem de vină. Măcar odată să fim
responsabili și să ne acceptăm limitările fără a căuta țapi ispășitori
inexistenți.
Hotelul Concordia putea fi doar o
altă clădire de secol XIX care să aibă valoare istorică prin sine însuși și
prin adăugarea în categoria spațiilor de acest gen. Dar acest loc a căpătat
(sau ar fi trebuit să capete) un statut privilegiat. Pentru că în acest loc, în
noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859 (fix acum 160 de ani), se decide alegerea
lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele Principate românești.
Prin aceasta hotelul capătă o
aură, devine un punct de reper al istoriei moderne. Se leagă de soarta lui
Cuza, și în tabloul mai larg de nașterea statului modern român. În locul ăla
s-a hotărât nașterea României. Desigur, acum simplific la maxim situația pentru
că nu e locul și timpul pentru o trecere în revistă a tuturor furtunilor din
acei ani. Dar simplu spus, hotelul Concordia poate purta acest nume cu mândrie.
Și acum vine trista întrebare:
câți dintre bucureșteni știu unde se află această clădire? Câți își aduc aminte
de ea după ce trece ziua de 24 ianuarie? Pe lângă atmosfera provincială pe care
ți-o oferă Centrul Vechi, o plimbare pe strada Smârdan te duce azi în fața unei
clădiri ruinate. Se pare că anul trecut (la fel ca în 2014) se anunțase o
reabilitare. Pentru o vreme existase o pancartă deasupra ei care între timp a dispărut.
Astăzi, a rămas doar un schelet fără nume, un amnezic nebăgat în seamă și care
căută să se țină încă pe picioarele sale fragile.
A trecut Centenarul. Ar mai putea
trece încă unul. Ne pricepem tare bine să scoatem vorbe frumoase, să dăm petrecere
și chermeze. Să ne dăm patrioți. O fadă imitație fără nicio consistență. Aici se
vede patriotismul. În locul unde putea fi deschis un muzeu al Unirii. În locul
care ar fi trebuit amenajat ca atare, care ar fi trebuit să fie prezentat cu
surle și trâmbițe ca ceea ce era. Dar, e mai ușor să dai din gură și apoi să
ridici din umeri.
Consider că un stat care chiar
este interesat de patrimoniul său ar face orice pentru a se afla în posesia
clădirilor esențiale. Să fie asta o categorie distinctă, dacă ea nu există. Sala
Unirii din Alba Iulia, casa lui Eminescu din Ipotești, casa lui Brâncuși din
Hobița, prima școală românească din
Șcheii Brașovului etc. Acele câteva zeci de monumente ce ne definesc pe noi. Ar
trebui protejate prin lege și îngrijite ca ochii din cap. Dacă această listă ar
fi fost reală, hotelul Concordia ar fi fost în capul listei. Aceasta rămâne
însă un vis. Un vis prea depărtat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu