sâmbătă, 20 aprilie 2019

Provincialismul pierdut al Bucureștilor

Nu mi-a reușit aliterația...Anyway...

La început mi-a plăcut Bucureștiul pentru că te înghițea. Orașele mari în caracterul lor au această mărime, exagerare a lor. Mă uitam pe Google maps la zona de nord unde sunt lacurile și mă apucă o stare de neliniște, de anxietate. Un tărâm atât de mare și periculos în sine. Are ceva aproape mitic (de data asta fără accent peiorativ) în alcătuirea lui. Legendar.

Cu timpul înveți multe, afli povești din spatele pietrei  dăltuite, auzi despre zidurile puse la pământ. Și-ți pare rău, că s-a dus atâta viață și atâta amintire a ajuns neant. Câți București sunt la picioarele noastre, așezați doar în rafturile unor biblioteci prin munca unor istorici zeloși? Dar adevărul, realitatea trecutului e demult moloz. Dinainte ca molozul de ieri să fie proaspăt.

M-am născut la mic. Lângă Arad este o parte importantă a biografiei personale. În limite bine definite, cu cerul deasupra capului și puține vârfuri care să provoace vertij. Nici Aradul însuși nu impresionează prin verticalitate. Blocurile născute în comunism sunt totuși pe piciorul provinciei. Și nu cariază prea mult belle epoque-ul centrului.

Să te muți în București e ciocnire a civilizațiilor. Un cazan în care au fiert, la temperaturi diferite, civilizații insolite. Case cu cerdac turcesc, viluțe franțuzite, blocuri interbelice cu accent nemțesc, casa postbelice cu suflet sovietic. Toate una întralta, fără posibilitatea de a tăia o linie clară. Nicio demarcație, nicio șansă la  minte limpede și drumuri bine aranjate.

Am trecut astăzi în drumul spre casa pe strada Cuza Vodă. De-a lungul ei. E paralelă cu bulevardul Dimitrie Cantemir. Bulevard megalitic, construit de urmașii celor care au înălțat piramide. Din păcate, și anost prin năzuințe, după graiul nivelator al regimului de ieri. 

Dar Cuza vodă...e altă viață! Și nu e singura, dar aici m-a lovit falia temporală. Se vede clar pentru că dacă privești unde trebuie vezi climatul montan al blocurilor ceaușiste. Care se înălță, care ascund și păstrează secretul unui București de ieri, al vieții simple și citadine.

M-am simțit ca într-un roman de Eliade. Mașină a timpului fără bani. Aveam nevoie de un joben și un baston. Vehiculele se stingeau din fotografie și rămâneam în epoca lui Caragiale și Coșbuc. Superbă iluzie pe care prea puțină lume o mai gustă, o mai caută. Pentru ca Bucureștiul betoanelor și progresului socialismului să prospere, un alt București a fost ucis. Sugrumat. Îngropat de viu. Și apoi uitat de cei care nu-i înțeleg pulsul. Azi n-am mai putea trăi belle epoque. Viața mai are accente de belle în ritmul ei? Sau are miros de beton ce ne intră în nări non-stop?

Poate să-ți fie dor de poza unui ieri pierdut? Probabil că da. Mai trist e că sfoara timpului nu mai poate fi răsucită. Ce a intrat în mormântul istoriei acolo va zace până când numele București va fi uitat. Și Bucureștiului betoanelor se va nărui. Altceva îi va lua locul. Alt vis. Până atunci ar fi bine ca măcar din când în când să bocim în stil belle epoque și să nu ne zgâim la blocurile cenușii, ci la un trecut mai plin de viață și care cu greu mai răsare în mici colțuri de București. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu