Sunt omul celei de-a doua șanse literare. Chiar dacă o carte e slabă, poate următoarea e bună. Puțini autori sunt în stare să scoată cărți excelente pe bandă rulantă. E normal. Așa că am zis că voi citi cartea Vesnei Goldsworthy. Experiența nefastă se numește Marele Gorsky, citită acum cațiva ani și care mi-a produs o reacție, nu atat negativă, cat indiferentă. Să iei Marele Gatsby și să schimbi foarte puține elemente pentru ca mai apoi să spui aceeași poveste nu mi se pare ceva foarte original.
Oricum, cand am auzit că Humanitas lansează Monsieur Karenin am zis că vreau să o citesc. Ideea era mult prea interesantă pentru a spune nu. Pentru cei care nu știu, cartea este un fel de biografie romațată a fiului Annei Karenina, care în universul cărții a fost o personalitate istorică. Albertine Whitelaw, tanăra nevastă a unui ofițer ocupat cu reconstrucția Germaniei postbelice, intră în lumea fostului conte și pas cu pas află povestea lui fiind impresionată de aceasta. De asemenea, există și niște ițe sentimentale care provoacă complicații și periclitează liniștea micului univers ruso-britanic din carte.
În primul rand, ce mi-a plăcut. Ideea în sine era tare interesantă. Nu știam la ce să mă aștept și poate forma în care a apărut pe pagină nu e cea mai atractivă, dar te ține în priză. E fascinant să urmărești destinul marilor familii rusești exilate într-un Occident ce oscila între milă și uimire. În al doilea rand, personajele. Nu mai îmi aduc aminte nimic din prima carte, dar aici Goldsworthy creează cateva persoanje credibile. Nu toate au aceeași greutate, dar Albertine, Albert, contele și soția acestuia reprezintă punctele tari ale cărții. Prezentarea frămantărilor lui Albert au fost un punct forte și au reușit să ofere un personaj credibil și detaliat.
Forma e și ea plăcută. Deși parcă îi lipsește acel nu-știu-ce care ar fi făcut-o să pară mai rusească, romanul are un spirit britanic pătrunzător. Fundalul este îmbibat de sentimentul părăsirii, lipsei și al unei victorii obținute cu un mare sacrificiu. Proza este simplă, dar în unele momente, răsar unele expresii și fraze plăcute urechii.
Ce nu mi-a plăcut. Un singur lucru aș menționa, acela fiind o prea mare legătură cu Anna Karenina. Nu ca subiect, ci ca structură. Cred că povestea în sine era destul de bună și personajele bine reliefate încat să se nască o narațiune despre Anglia postbelică și o tanără familie pusă față în față cu această lume nouă. Recunosc nu am citit romanul lui Tolstoi, probabil că aș fi găsit mai multe similitudini. Dar cred că dacă autoarea ar fi mers pe calea ei ar fi fost mai în regulă. Nu suntem în MCU unde se așteaptă trimiteri la opere anterioare.
Și povestea lui Karenin e puțin cam stearpă pe alocuri. E bună unde e bună, și are lipsuri atat în prezentarea ei destul de impasibilă, cat și prin ceea ce se alege a fi prezentat. Karenin e în sine un personaj anost, salvat de mult mai umana lui soție, Tonia. Nici Albertine nu este tot timpul ușor de resimțit ca protagonistă. Autoarea prezintă foarte bine ruptura lentă și nevăzută dintre cei doi soți, dar oferă o latură tragică mai degrabă lui Albert, lăsand-o pe ea pradă unor sentimente umane, dar reduse comparativ cu trauma la care este supus el.
În fine, cartea merită citită. Cei care au citit Anna Karenina se vor bucura de acest roman. Dacă aveți un creion și un carnețel pe langă, veți avea cateva ganduri de notat. De asemenea, Goldsworthy scoate în față cateva teme interesante și te pune pe ganduri în ceea ce privește perspectivele prin care ne privim, și ne reglăm felul de a iubi. Ambele romane vorbesc despre dragoste, atat ca prezență, cat și ca absență, ca realitate și ca iluzie. Și despre alegerea fiecăruia de a-și croi viața ca atare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu