Sau cum ar spune americanii, a beautiful mess...
Recunosc, nu mi-am adus aminte multe detalii de la prima lectură. Dar pe parcurs, unele detalii mi-au re-răsărit în minte. Au trecut totuși câțiva ani de când am pus prima dată mâna pe cartea asta. Pe atunci nu citisem Hyperion și văzusem în asta un dezavantaj. Azi nu mai e la fel. Există un scurt rezumat narativ în primele pagini ale cărții. E un mod bun de a-ți valida orele pierdute citind sute de pagini.
Căderea lui Hyperion e total diferită de Hyperion. Prima e un bufet suedez cu de toate, dar aici totul e constrâns la un singur fir narativ care conduce înspre un punct culminant de-a dreptul hollywoodian. Și Simmons execută partea asta bine de tot. Ăsta probabil că e punctul cel mai tare al cărții și anume că te prinde și vrei să afli care va fi sfârșitul aventurii pelerinilor, dar mai ales cum se va încheia războiul care evoluează din prost în mai prost pentru Web.
Și cam asta o fost partea pozitivă. Hmm, nu știu ce fel de reacție să am. Nu pot spune că a fost o carte proastă și că mi-a displăcut. Are părți bune, dar acestea sunt îngropate sub multe elemente care sunt în plus. Narațiunea se apropie de cea a lui RR Martin, descriind pașii unor călătorii într-un mod muuult prea detaliat. De asemenea, nu am simțit coeziunea dintre pelerini. Asta vine de la Hyperion, roman în care ei nu prea împart scene între ei care să-i lege. Nu trebuia mult, dar simt că acelea au lipsit.
Poate ar trebui să menționez că am citit Ilium/Olympos mai demult și sunt conștient de faptul că Simmons știe multă literatură și vrea să se asigure că și noi realizăm acest lucru. Referințele literare sunt neîncăpătoare și uneori distrag de la acțiune. Nu zic că toate sunt rele și fundalul preluat din poemele lui Keats și aduse într-un viitor război e fascinant.
Asta nu-l scoate însă de pe orbita clișeelor. Data trecută n-am vorbit despre ușurința magică cu care femeile cad în brațele bărbaților fără mare opoziție. Acum însă ne trezim nas în nas cu un conflict între mașini și oameni, explorat de mulți scriitori. Fără a oferi vreun spoiler, în parte evenimentele par a semăna cu un mic Jihad Butlerian recoafat din Dune, având unele teme ecologice și încărcate cu o nuanță puternică de nihilism.
Și concluzia! Nu știu ce părere am despre final. Tot pomenea el de deus ex machina la un moment dat. A fost ceva neașteptat, cu siguranță. Și în același timp certifică faptul că relația Sol-Rachel constituie nodul afectiv al cărților, mai mult decât orice altă relație dintre personaje. Cred totuși că mai sunt unele lucruri de priceput din ultimele 2 cărți.
De aceea nu zic nicio recomandare. E o serie interesantă, dar la fel ca orice serie, are nevoie de o concluzie definitivă. Și o să o așteptăm după Rise of Endymion. Cartea este în regulă, ok, își merită aprecierile, deși ar fi cam de eșalon doi, după părerea mea actuală. Până la alte ordini de idei, spor la cărți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu