Pfff, fantomele trecutului mă bîntuie. În liceu am citit Căderea lui Hyperion și îmi aduc aminte că am fost impresionat de conceptele pe care le-a dospit autorul. Și de Shrike, wow ce creatură! În rest, nu destul ca să mă conving să citesc continuările (btw, Nemira, e mișto cu 18 re-editare Dune, dar ce-ați zice de cărtile 4 din seria asta puse pe rafturi? Că zice lumea că îs bune).
Speaking off, hai să vorbim despre Hyperion. Acum că am ultimele 2 volume în limba engleză vreau să citesc cap-coadă seria și apoi să-i pun cruce. De data aceasta am pornit ca oamenii normali cu primul volum publicat de Dan Simmons în 1989 (thanks, Wikipedia!) pe care am împachetat-o cam în 3 zile de lectură. Chiar dacă e o cărămidă de carte de aproape 800 pagini se citește ușor. Sau au fost unele pasaje pe care le-am citit în dungă.
Detalii tehnice: cartea asta e de fapt șase nuvele strînse laolaltă într-un coș cu fructe de diferite gusturi. În centrul este planeta Hyperion cunoscută pentru prezența unor artefacte temporale insolite numite Criptele timpului pe unde hălăduie un monstru ucigaș ridicat la rang de zeitate de niște oameni pe nume Shrike. Oamenii fac pelerinaje pe planeta asta sperînd să-l întîlnească pe Shrike și înainte de a fi uciși să le îndeplinească o dorință.
În toată tărășenia asta se leagă șapte personaje curajoase care iau parte la ceea ce ar putea fi ultimul pelerinaj pe planeta Hyperion din cauza unui război ce se va abate peste aceasta. Șpilul cărții și motivul pentru care este atît de populară poate fi rezumat în expresia Canterbury tales în spațiu. Șase nuvele povestite de călători în drumul spre Cripte. Fiecare oferă o nouă perspectivă și o altă fațetă călătoriei lor nebunești. Și fiecare dintre ele variază în calitate, evident. Trebuie totuși apreciat efortul de a le face cît mai distincte, de la horror, la detective story și pînă la...abureli autobiografice.
Gînduri. E o carte ok, dar n-aș putea spune mai mult de atît. Poate chiar bună, pentru că Simmons creează personaje destul de veridice, cu toate că majoritatea ni se fac cunoscute venind din trecut. Da, la timpul prezent există foarte puțină acțiune de-a lungul cărții, mai degrabă pregătirea personajelor pentru a asculta o nouă poveste de viață. Baiul e că de multe ori pe lîngă calități, aceste personaje se împiedică în unele clișee familiare genului literar în care operează.
Cartea nu are un final bine definit. Fiindcă scriu asta în 2019 pot spune că este exact ca Avengers: Infinity War. Piesele sunt așezate pe tabla de joc, totul este pregătit și acțiunea va începe cu adevărat peste 800 de pagini în volumul al II-lea. Yey! E un pariu destul de mare al autorului. Eu zic că o problemă va fi menținerea în aer a tuturor bilelor pe care le-a aruncat în sus. N-am pomenit nimic de Expulzați, grupări de inteligențe artificiale, cruciforme, John Keats și probabil alte elemente care mi-au sărit din minte. Om vedea.
Per total, reacția crește dinspre indiferență înspre interes. E o carte ambițioasă care preia teme complexe pe care le tratează cum poate mai bine (sau măcar le începe) punîndu-te pe gînduri. Dar stilul lui Simmons îl apropie de Asimov pentru care personajele nu sunt neapărat atît de importante. Nici nu aș avea prea multe de spus pentru că nu am văzut pagina pe care scrie Sfîrșit și care este esențială pentru o recenzie, chiar și una pîrlită. Și recomandări...după Cădere mai vedem dacă Hyperion se mai ridică la aceeași înălțime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu