Internetul ajunge să joace rolul de memorie, ceea ce poate fi bine sau rău...
Altfel aș fi uitat că ziua de 6 aprilie este și ziua în care a murit scriitorul american Isaac Asimov. Acum treizeci de ani. E un ceas, dacă nu aniversar, măcar de rememorare. E considerat unul din cei mai mari autori de SF chiar dacă nu a reușit să intre în mentalul colectiv cum au făcut-o Frank Herbert, Tolkien sau Stephen King. Și nici serialul de pe Apple TV nu-i face mare cinste.
Cred că fiecare om are măcar posibilitatea acelei întâlniri unice cu un autor. Trebuie să se petreacă mai devreme în viață, pentru că mai târziu ar trebui să atingi punctul diversificării, al varietății literare, când nu mai poți să te pronunți atât de ușor asupra unui singur autor pentru că deschizi cărți fără prejudecăți.
În cazul meu a fost, evident Asimov. V-am povestit cum am ajuns să pun mâna pe acel volum destul de jerpelit al Fundației care, aș putea spune, mi-a reorientat interesele (sau mi le-a descoperit). A urmat vânătoarea pentru a completa viziunea literară imaginată de către bunul doctor.
Până atunci traiectoria mea literară a fost de la cărți de colorat, la antologii și cărți pentru copii. Ultimul popas a fost Jules Verne, față de care am avut o admirație dar nu suficientă pentru a-l adopta ca mentor tăcut. Doar după ce am încheiat Fundația mi-am lăsat imaginația să meargă mai departe pe drumul deja modelat din copilărie.
Îi sunt dator cu multe în ceea ce privește felul în care scriu. Chiar dacă ceea ce am publicat nu intră în categoria SF (minus vreo 2 povestiri), am fost inspirat de el. Eram la vârsta la care eram burete și stropitoare. Inspiram fiecare gram de idei, adăugam picături de originalitate și ieșea ceva aproape nou.
Primele cărți-de-sub-pernă intrau sub forma unor trilogii cu cărți separate în două fire narative. Planul acestora semăna bine cu ceea ce citisem în cărțile lui Asimov. Totul începea cu o epocă în care oamenii coabitau cu roboții pe care îi pierdeau mai înapoi și se sfârșea cu un Imperiu Galactic. E clar de unde mă inspirasem.
Până și felul de a scrie poartă o marcă asimoviană, mai ales din trilogie pe care o citisem în repetate rânduri. Acolo el a folosit mai degrabă dialogul și mai puțin descrierile lungi. Motivele sunt multe, unele legate de economia unei reviste și de tinerețea stilului. Până astăzi când citesc o carte trebuie să-mi înfrâng dorința de a sări peste părțile descriptive, căutând un dialog care să provoace la nivel intelectual.
Aș putea să vorbesc mult despre fascinația pe care mi-a produs-o universul său și despre felul în care visam cu ochii deschiși să văd Trantorul, Terminus, Solaria sau alte lumi imaginate. Pentru mine a avut același rol ca pentru alți adolescenți lumea lui Harry Potter, Middle Earth sau Panem. E o dovadă vie a puterii literaturii, care face ca visele unui tânăr american ce a trăit în SUA anilor 1940 să-l facă pe un adolescent român din anii 2010 să vadă lumea dincolo de coloritul cenușiu și monoton al existenței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu