Anul ăsta nu am fost la Bookfest

 

V-ați prins că o să fie ceva atipic din titlu, așa-i?

 

De obicei lumea postează despre lucrurile pe care le fac și locurile pe care le văd. E o combinație de entuziasm și mândrie care în unele cazuri face bine și celor care se bucură virtual de realizările altora. În plus, dacă am începe să facem liste cu lucrurile pe care nu le-am făcut, e un drum lin și scurt înspre frustrare și neîmplinire.

Dar parcă totuși aș vrea să vă spun că anul ăsta nu am fost la Bookfest.

Nu sunt genul de persoană formală și nu mă dau în vânt după ritualuri și repetiții. În unele cazuri, le apreciez. Însă, îmi place spontaneitatea și lucrurile noi, pe cât permite sufletul unui introvertit.

În vremurile bune calendarul meu avea două date esențiale, de neratat și așteptate cu sufletul la gură. În glumă le-aș putea numi praznice, sărbători mari ale cărților: Gaudeamus și Bookfest. Câtă vreme am fost în vecinătate nu am lipsit niciodată. Chiar și după ce m-am mutat temporar în nord, am luat trenul și am mers la Gaudeamus 19, ultima sărbătoare normală înainte de molimă.

Și acum, reîntoarcerea. Momentul reînnodării lucrurilor frânte, o calculare a celor pierdute și o repunere pe linia de plutire, cât o fi de stabilă. De la crize acute ca războaiele învecinate, la cele cronice, cum ar fi numărul impresionant de români care nu citesc, măcar pe fugă. Dar un târg de carte e o altă poveste.

E ca momentul ăla din Jurassic Park (primul film) când văd pentru prima dată dinozaurii, și bagă muzica lui John Williams. Te ia cu fiori. Doar că în scenariul nostru, cărțile nu vor să te mănânce de viu. Îți cer doar timp să le ții de mână.

Fără a dramatiza prea mult am privit de departe și superficial evenimentul. Mi-ar fi plăcut să-mi găsesc cale într-acolo, dar nu a fost momentul. Deși la toamnă, Gaudeamus scrie pe mine, în afara unui eveniment de forță majoră (să batem cu toții în lemn).

Adevărul e că nu prea știu ce aș vrea să mai scriu în continuare. Nu am avut un plan în minte, doar această idee, eu și târgul de carte separați. Știu că în chiar aceste ore sunt oameni care pierd mult mai mult decât o simplă plimbare printre standuri doldora de cărți, dar fiecare absență și prezență reprezintă un popas în harta vieții noastre. Ne aduce aminte de cât de bine stăm cu sufletul.

Nu trebuie să fim neapărat în niciun loc anume, dar dacă ne găsim unde simțim că ne e locul, discret ne cresc aripi. Și când nu ajungem, ne potolim cu speranță și mergem mai departe, știind că încă nu e prea târziu. Nici pentru un târg de carte, nici pentru alte lucruri mai importante.

*fotografia e făcută în 2019, evident :D