O trilogie a coincidențelor

 Se pare că uneori lucrurilor evidente le ia mult timp să se vădească

Unele cărți pe care le scrii fac parte dintr-un plan, altele se nasc ca urmare a unor intuiții, ale unor idei prea bune pentru a le îngropa sau lăsa pe seama altuia. Nu pot propune un procentaj la nivelul autorilor în ceea ce privește această balanță. Unii s-ar putea să stabilească de la bun început câte cărți vor scrie, ce subiecte vor atinge și astfel de lucruri.

Recunosc, și eu mi-am făcut un astfel de plan. Știam deja și când va fi timpul să pun pana în cui și să mă apuc de vândut înghețată. Doar că realitatea are bunul obicei de a trage covorul de sub picioare după cum spun americanii. Planurile sunt bune pe hârtie și ca amintiri amuzante de care ne aducem aminte peste ani de zile.

Ca să nu mai consum cerneala degeaba, să zic ce am de zis. Zilele acestea m-am tot gândit la o metodă prin care să readuc (sau să aduc) cărțile scrise de mine înapoi la lumină. Era greu pentru că nu prea poți găsi ceva comun între un ciorchine de struguri, un măr și-un pomelo, în afară de simplul fapt că sunt fructe. Cam asta se găsește și-n portofoliul meu.

Dar după o perioadă de digestie neuronală mi-am dat seama că există un fir roșu care unește într-un mod profund cele trei volume, separate în ceea ce privește personajele sau locul în care se desfășoară acțiunea. Astfel, fără să-mi fi propus am reușit să adun laolaltă texte ce, din punct de vedere tematic, formează o trilogie.

Coincidența (sau providența) vine tocmai datorită genezei lor. Labirinturi de lut nu a fost prima opțiune de debut. Ocolul clipei unește pur și simplu cele mai lungi (și reușite) texte pe care le-am scris până la data aceea. Iar Zece ani de pribegie a fost scrisă pentru a comemora perioada de timp scursă de când am absolvit liceul.

Și cu toate acestea un filon le leagă, o idee străbate aventurile și motivațiile tuturor personajelor pe care le-am conceput și care sunt cioburi ale oglinzii ce-l identifică pe autor. Nu am pus încă punctul pe i, dar este vorba de ideea rătăcirii, a căutării, a freamătului.

Îi avem pe August și Lea în Labirinturi, căutându-se pe sine într-o drumeție prin Arad, iar în Zece ani..., cei patru protagoniști sunt la fel de pierduți, neadaptați noii vieți și căutând un punct de reper. Iar eroii povestirilor din Ocolul inimii sunt și ei împinși afară din ei înșiși de evenimente și întrebări care-i tulbură.

Astfel am produs o trilogie a celor care sunt pe drum. Ceva atât de omenesc, un sentiment pe care fiecare l-am resimțit cândva. Nu cred neapărat că este o temă reciclată pentru că fiecare poveste de viață este modelată de experiențe diferite și de decizii provenite din felul în care suntem construiți.

Și chiar dacă toate personajele împrumută de la mine această neliniște, nu sunt simple clone care ajung din punctul A în punctul B urmând același scenariu. Problemele sunt diferite, bagajul este aranjat altfel, provocările solicitante. Unde se opresc, ce pot face pe mai departe... e altă poveste. Și întrebarea importantă, o să rămânem toată viața niște călători sau vom găsi un cămin?

Pentru a găsi o direcție, nu un răspuns clar, poate că este nevoie să urmăriți această trilogie fără cap, dar cu inimă. Știu că nu este necesar să ajungeți să le lecturați pe toate dar în felul lor spart, spun o poveste coerentă despre dorințele cele mai adânci ale omului.

 

Dincolo de acest semi-text de aparentă-promovare vor urma și altele. În timp