În sfârșit, am văzut Dune. Și e ceva din categoria lucrurilor care și-au meritat așteptarea. Într-un fel îmi pare bine că a apărut acum și nu în noiembrie pentru că așa nu a fost pus în opoziție cu Oppenheimer, iar ambele filme pot să-și împartă aclamațiile (și pe Florence Pugh).
Revenind la film, e greu să aduni laolaltă cuvintele. L-am văzut aseară și cu toate acestea încă nu pot spune că l-am cuprins în întregime. Asta ține și de natura mea introvertită. Când sunt pus față în față cu ceva copleșitor, reacția naturală e de a face pasul în spate și de a consuma situația. Abia mai târziu sunt în stare să ofer un răspuns. Cam așa e și cu filmul ăsta. Abia acum începe să se înlănțuiască în minte.
Două lucruri sunt clare. Primul, trebuie revăzut. Am alergat în linie dreaptă spre final, fără a apuca să privesc în stânga și-n dreapta. Sunt detalii pierdute care trebuie revăzute. Al doilea, nu-l mai compar cu cartea. Știu, asta e reacția involuntară, dar nu cea potrivită. S-au tăiat multe lucruri, altele au fost schimbate (în bine). Un film e altceva și important e să conțină acele elemente fundamentale ce fac romanul să iasă în evidență. Lucruri despre care n-am să vorbesc aici.
Suntem doar la primele impresii. Care ar fi acelea?
l Copleșitor; și în primul fel, acela care te face să-ți dai seama că nu ești capabil să prinzi toate detaliile într-o singură ședință; dar și în ceea ce privește magnitudinea; și în prima parte ai simțit istoria și greutatea locațiilor, trendul continuă și parcă este mai palpabil; de la sietch-uri la nava Împăratului acestea sunt reprezentate la o scară greu de repetat (deși mi-ar fi plăcut să văd mai mult din Kaitain, capitala imperială, dar asta e doar dorința unui cititor)
l Bombastic; Hans Zimmer a dat volumul mai tare de data asta, iar majoritatea pieselor poartă în ele esența războiului și haosului gata să fie dezlănțuit; nu prea mai există acele piese calme din prima parte (sunt câteva pe potriva momentelor); dar urgența și povara sunt enunțate mult mai clar; iar pentru un introvertit, e un picuț solicitant
l Accent pe personaje; mult s-a tăiat ca să facă loc pentru cei ce au rămas; romanul este atât povestea Atreizilor, cât și a fremenilor, a planetei și a galaxiei, ceea ce este ușor de pus într-o carte, mai complicat să surprinzi într-un film. Cu toate acestea, Villeneuve reușește să schițeze o imagine de ansamblu suficient de coerent avându-i în centru pe Paul și Chani, fiind ușor să observi felul în care totul servește acestei evoluții
l Grabă; toată lumea s-a plâns de faptul că prima parte e plictisitoare (cum?); de data asta, evenimentele se derulează cu repeziciune, o înlănțuire accelerată înspre punctul culminant. E fascinant cum un film bun poate avea peste 2 ceasuri jumate și să nu simți timpul cum zboară pe lângă tine. Aici vorbesc de Dune.
l Loial cărții; după cum spuneam, nu poți cuprinde tot ceea ce Frank Herbert a scris, nici pe departe. Dar, în cea mai mare parte filmul și deja ar trebui să vorbim despre ambele filme ca un tot unitar, reușește să creioneze exact acea atmosferă și spirit pe care autorul le-a imaginat. Deși acum trebuie așteptată partea a treia pentru a vedea care este rezoluția
l Final neașteptat; există o schimbare majoră față de carte pe care evident nu am să o spun, dar care pregătește scena pentru partea a III-a; deși știam care a fost cursul lucrurilor au fost momente surprinzătoare și interesante.
În 2021 abia la a treia vizionare în cinema mi-am schimbat complet părerea despre film. Zic că-s mai călit și nu mai fac greșeala asta. Dune2 este un film excepțional, care merită văzut în cinematograf, cel mai mare posibil, care aduce la viață o poveste cum rar s-a scris (faimoasa comparație cu Stăpânul Inelelor) și care are relevanță până în ziua de astăzi. Dar despre asta, povestim mai târziu.
sursa foto: https://www.uhdpaper.com/2023/05/dune-part-2-4k-6161k.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu