Micul Arad

 

Să încep spunând ceva despre mine și felul în care-mi operează mintea. Când vine vorba de lucrurile care mă interesează le văd în două dimensiuni. Una nebuloasă, în care toate există într-o formă fără frontiere aparent nemărginită. Cealaltă este una strictă, numărată până la ultimul fir de păr din vârful capului. Dacă veți citi articolul veți înțelege ce vreau să spun.

M-am apucat să fac un mic album al Aradului. De mai bine de cinșpe ani tot fac asta, doar că până acum aveam în atenție vedetele, clădirile care au un je ne sais qoui ce te îmbie să le privești. Pe lângă acestea, în imaginația mea exista un fel de oraș infinit cu zeci de străzi pe care se aliniază alte clădiri vechi la fel de pline de istorie.

Adevărul este altul și acum l-am înțeles matematic. Aradul, oricât mi-ar displăcea să recunosc asta, nu este mare. Nici măcar nemărginit. Ceea ce eu numesc Arad, zona centrală unde se află clădirile care își au chirie și-n minte, este o regiune foarte restrânsă chiar din tot arealul urban. E drept, îți va lua ceva timp să ajungi prin fața acelor stele de care zisesem mai devreme, dar acela nu e nelimitat. Cu prețul unor crampe musculare, Aradul poate fi un oraș de-o zi.

Adică e fragil. E o imagine, o amintire, un vis al trecutului ce oricând poate trece. Și din păcate, pe alocuri este ros de nerăbdarea modernității ce nu-i mai înțelege rostul. Treceți pe stradă și veți vedea renovări și reabilitări care șterg micile detalii în care stătea sufletul proiectului. Rămân doar niște carcase, piese de taxonomie fără inimă ce nu mai spun mare lucru.

S-a pierdut deja foarte mult, înainte de vremea camerelor ce încap în orice buzunar. Clădiri inestimabile există în povești și arhive. În locul lor spații goale sau betoane. Adevărul progresului: înainte erau clădiri cu suflet, acum zidărie. Cutii în care se ascund cetățeni ascunși, discreți, lipsiți.

E un bun motiv să ne gândim de două ori înainte de a mai șterge un alt strat din acel Arad cu suflet. Este o poveste care se repetă pe tot cuprinsul țării, al lumii, în care se face loc viitorului zdrobind și schingiuind trecutul. În alte locuri, povestea se schimbă și oameni buni încearcă să împace două lumi. Ar fi frumos ca și Aradul să fie o astfel de punte între frumosul cuprins în piatră de mai demult și generațiile care-și pot aduce aminte că viața e mai mult decât un trai lejer într-o cutie cu de toate.