Te cuprinde o senzație mișto când termini de citit o carte și apoi vezi unde că asta e mai bună decât cea care urmează. Nu-i așa?
Am ajuns la jumătatea seriei, o altă cărămidă space opera pe care am măcinat-o ușor în aproape o săptămână. Trebuie să recunosc măcar faptul că omul se pricepe să te țină curios. Vrei să afli sfârșitul chiar dacă până acolo s-ar putea să te apuce nervii.
Verdictul general pentru Arca Mânturii este unul favorabil cu bătaie spre mai multe nemulțumiri. Lucrurile de apreciat continuă din prima carte, iar Reynolds este memorabil prin imaginația sa, prin felul în care reușește să creeze niște imagini baroce și provocatoare. Are de pierdut când vine vorba de elementele de stil și organizare care de multe ori vin împotriva lui. Să menționez și faptul că prima carte are vreo 650 de pagini și a doua sare de 800?
Dar să trecem la câteva puncte specifice
-mai multe technobabble; omul e savant, e rafinat în lucrurile care țin de hard SF. Și nici nu mă pot plânge de faptul că există pagini întregi în care descrie până în cele mai mici detalii astfel de dispozitive. E un lucru care sare în ochi și poate părea stresant pentru un neinițiat în ale SF-ului
-intrigă mai dezvoltată și mai multe personaje; prima carte e destul de simpluță chiar dacă urmează două tablouri ce se unesc în final într-unul singur; ele se alipesc destul de ușor unul peste altul. Aici însă apar mai multe complicații, mai multe personaje, la care se tot adaugă altele noi, fără a căpăta neapărat o profunzime psihologică. Eu am resimțit o respingere având în vedere că nu au reușit să mă cucerească complet de-a lungul narațiunii
-repetitiv; uneori autorul simte nevoia să reia evenimente din prima carte, ca explicație pentru personajele noi sau ca o reverie a personajelor vechi. Alteori pur și simplu reia motivații și dezbateri din nou și din nou fără a ajunge neapărat într-un punct nou
-intriga e puțin trasă de păr; o să descriu un semi-spoiler: punctul culminant al cărții este legat de o evacuare din fața unui pericol; însă asta nu se poate face tam-nisam pentru că oamenii își cam ies din fire în situații de criză; așa că apare un alt protagonist care e chemat să fie un fel de salvator al acestora; felul în care se dezleagă ițele acestui plot point împing limita credibilității
-finalul incomplet; asta a fost de-a dreptul frustrant. Pe măsură ce ne apropiem de finalul cărții, tocmai în punctul culminant, câteva evenimente importante sunt pur și simplu sărite. Urmează să se întâmple asta... și s-a întâmplat. După pagini cu descrieri detaliate ale unor arme, acțiunile sunt pur și simplu povestite ca breaking news. E frustrant mai ales când vine vorba de un protagonist din primul roman pe care-l vedem ultima dată.
-descrieri spectaculoase; cu toate acestea, paginile în care Reynolds vorbește despre ceea ce-i place sunt fermecătoare; se vede că în acestea a pus suflet și a lăsat ca latura creativă să se dezlănțuie la capacitate maximă
-mitologie galactică impresionantă; nu în ultimul rând, felul în care este organizat universul Revelation Space este captivant. De la diferitele facțiuni umane, la Inhibatori și alte rase prinse într-un război de dinaintea istoriei, este o scenă pe care se desfășoară într-adevăr o dramă impresionantă
(să vedem cum va încheia saga în ultimul volum. Și apoi în cel publicat în 2021)
Ca o recomandare finală, citiți dacă v-a plăcut primul volum. Citiți dacă faceți parte din categoria celor care vor să completeze o serie odată începută. S-ar putea să nu mai aibă acea scânteie ca prima carte dar duce mai departe povestea protagoniștilor de acolo adăugând alte personaje confruntate cu o amenințare existențială dincolo de posibilitatea de a o înțelege. Cu toate acestea romanul, și poate seria, este de căutat în special de către cei care citesc mai ales SF, fiind mai greu de acceptat de alți cititori mai puțin experimentați cu subiectele genului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu