Vine un moment în viața fiecărui cititor în care trebuie să spună: nu ești tu de vină, eu sunt.
Așadar, înaintăm vertiginos în saga Expanse. După primul volum care se încheie cu mai multe întrebări decât răspunsuri, începem o pagină nouă. În centru se află tot protomolecula, felul în care aceasta este exploatată de către cabale secrete și un mexican standoff destul de repede dezumflat.
Totul începe pe sateliul Ganymede, care există în realitate, dar care în universul cărții este o colonie umană prosperă, grânarul sistemului solar. În primele 30 de pagini totul se duce de râpă. O amenințare necunoscută stârnește un război între Pământ și Marte iar satelitul devine un câmp de luptă devastat. Aici apare în scenă biologul Praxidike Meng, transformat peste noapte într-un Liam Neeson la fel de disperat, dar lipsit de acele abilități necesare cu care să-și salveze fiica.
Și aici intervine echipajul navei Rosinanta care se trezește iarăși prinsă într-o conspirație cosmică fără ca nimeni să-și pună prea multe întrebări. Începe o căutare a fetiței de-a lungul spațiului. Un alt fir narativ este al Avarsalei, politiciană de pe Pământ, care joacă o partidă de șah cu mai multe facțiuni politice și militare, legate și de Jules-Pierre Mao, tatăl lui Julie Mao, fata căutată în primul volum. Și la final totul se încheie cu fundă și cu un alt mister ce deschide drumul pentru cel de-al treilea roman.
Am să o spun de pe acuma ca să nu mă mai repet și la următoarele șapte cărți care mai rămân de citit. Cui nu-i place prima carte, nu o va îndrăgi nici pe a doua (sau a treia pe care aproape am terminat-o). Stilul, limbajul, fundalul rămân neschimbate. Mi-e lene să caut exact data apariției cărților, ca să văd cât de repede au fost scoase pe piață. Pot să vă asigur că sunt bine legate între ele și cine nu vrea să citească mai departe din aceste motive să nu se aștepte la modificări excesive.
Ceea ce-mi trage o frână de mână mentală este un anumit simț cinematografic al cărților. Nu neapărat abilitatea de a descrie într-un mod vizual, ci senzația că citești un film. Sună ridicol, dar pare mai mult un film pus pe hârtie decât o carte. Revin la eternul Dune, roman ecranizat multiplu. Ca să ajungă în cinematograf, fiecare regizor a tăiat, a adaptat, a adăugat sau redus ceva. Simt că la aceste cărți nu e cazul. De fapt, există serialul care a făcut acest lucru și cred că fanii sunt de acord cu ce zic.
Asta nu este neapărat o critică, e ceva ce mie personal, îmi sună disonant. Ideea este a unor așteptări prea mari. După prima carte m-am ținut puțin mai relaxat, nu am vrut să mușc din reputație. După aproape 3 cărți nu mai cred în schimbări. Dacă se vor întâmpla, îmi voi recunoaște greșeala și mă voi corecta.
Am început seria și cu epitetul de cerebral așezat în dreptul ei. Eram deja pe valul împins înainte de Cixin, Robinson, Simmons, Vinge sau Reynolds, oameni care au creat niște lumi fascinante. Am spus ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la fiecare dintre ei. Sunt pretențios și îngust la minte, o combinație letală. Dar în același timp, nu sunt afectat de diferențele de nivel, numai atunci când sunt semnalizate greșit.
Ce vreau să spun e că nu prea am simțit nevoia să-mi iau două secunde și să mă gândesc la ceva anume după ce am citit o anumită pagină. Nu există dileme morale, întrebări fascinante. Mai dezamăgit sunt că luptele politice nu sunt structurate suficient de coerent. Se întâmplă în spatele ușilor închise, iar noi nu suntem prezenți să auzim nici măcar șușotelile. Așa că unele rezoluții pot părea prea subțiri.
Dar, dacă luăm cărțile și citim ca pe niște cărți de aventură, ceva care seamănă mai mult cu John Carter decât cu Fundația, atunci nu e nicio problemă. Mintea trebuie așezată în viteza potrivită pentru drumul pe care se deplasează. Te uiți la Gattaca cu o pereche de ochelari și la Transformers cu altă pereche de ochelari. Dacă-i încurci, te superi. Când categoriile sunt puse în ordine, lumea îți zâmbește. Am luat-o siropos. Să încheiem.
Acum că am stabilit detaliile de bază, să ne bucurăm. Saga lui Holden și a echipajului său este la fel de interesantă cu micile nemulțumiri de rigoare. Este cartea perfectă pentru ceea ce eu numesc roman de tren, o carte cu care îți poți ocupa timpul, dar care nu îți solicită atenția profundă. Ai petrecut câteva ore conectat la o realitate destul de interesantă, ai urmărit un scenariu bine structurat și când ți-ai ridicat capul din carte, ești aproape de destinație. Toată lumea câștigă.
Nu știu dacă e corect să închei fără să-mi cer scuze fanilor seriei. E neplăcut să vezi o recenzie care nu e complet pozitivă. Am citit și eu destule opinii negative despre Asimov sau Tolkien ca să știu pe pielea mea. La fel de adevărat este că gusturile nu se discută și ceea ce unuia i se pare genial, altuia i se pare umplutură. Una din bucuriile diversității literare umane!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu