Gata trilogia, oameni buni. Prima secțiune din saga se termină, deschizând uși spre posibilităție nemăsurate. Despre asta, în zilele când voi apuca să le citesc.
Am să vorbesc scurt și general, apoi puțin mai lung și specific. Cine citește această postare trebuie să fi citit primele două cărți, cel puțin. E puțin bizar să începi o serie de la a treia carte. Așa că nu mai trebuie să mai calc pe coji de ouă. Să începem.
A doua carte se încheie cu planeta Venus scuipând o structură bizară care și-a luat tălpășița înspre celălalt capăt al sistemului solar. Evident, cele trei facțiuni umane vor să ajungă primele la Inel, structura neobișnuită lăsată în urmă. Cumva, și Rosinanta se leagă în acest scenariu al Goanei după Aur cosmice. Și un alt antagonist, în persoana Clarissei Mao, sora lui Julie. Și de aici lucrurile o iau razna.
O spun pentru ultima dată, luați cele 3 cărți ca pe o singură structură. Ce nu v-a plăcut în prima carte se găsește și aici. Totul e la fel. Dacă v-a plăcut, grozav, aveți ceva în plus de digerat. E aceeași structură cinematografică hollywoodiană ușurică, ce face seria fenomenală pentru lectura în tren. Astea 3 volume nu au fost consumate ca atare așa că lucrurile au fost un pic mai complicate.
Gata, trecem la spoilere. Clarissa îmi este punctul nevralgic, călcâiul lui Ahile al acestei cărți. Mai degrabă felul în care ea este scrisă. La început apare ca un înger al răzbunării care nu ezită să ucidă pentru a-și împlini dorința: umilirea și uciderea lui Holden ca răsplată pentru ce i-a făcut tatălui ei. Și pentru o bună bucată de timp se comportă ca atare, într-atât încât e gata să o omoare pe Naomi. Apoi, e oprită și are o schimbare a inimii destul de subțire.
Cine a fost dezamăgit de momentul Martha! din Batman v Superman sigur va îndrăgi schimbarea Clarissei. E cam în aceeași categorie. Și dacă stai să te gândești cum se leagă toate și faptul că în cele din urmă ea ajunge la locul potrivit în momentul potrivit ca să rezolve situația, te face să te gândești și mai mult că ea este un simplu pion în mâna scriitorilor și nu un personaj viu.
Nu vreau să fac tot articolul despre ea pentru că am sta destul de mult. Cam așa se întâmplă și cu desfășurarea acțiunii. Din cauza complotului Clarissei, Holden intră în inel și mai multe nave de toate steagurile se iau prostește după el. Inelul reacționează și blochează navele, ducând la zeci de morți accidentale. Asta face ca unele dintre fețele bisericești să o ia razna, văzând în asta o pedeapsă divină și hotărăsc să distrugă Inelul distrugând nava. Evident, eroii au ceva împotriva planului catastrofic.
Rectific, asta e cea mai mare slăbiciune a cărții. Există o bogăție de idei și conflicte care puteau fi explorate puțin mai bine. Nu știu exact cum să o facă fără să divagheze de la formula primelor 2 cărți, dar cred că se putea. Dileme de credință, de explorare a spațiului cosmic ostil, a unor forțe extraterestre, sunt fascinante. Dar sunt tratate la fel de bine ca partea a doua a filmului Sunshine (cine a văzut, înțelege dezamăgirea).
Dacă tot vorbim de referințe, să zic că tot timpul mă gândeam cât de bine seamănă cu plotul din 2010: a doua Odisee? Un obiect extraterestru apare pe undeva pe lângă planetele gazoase, o echipă americano-sovietică merge să exploreze, iar la final omenirea primește un nou teritoriu pe care-l poate coloniza. Nu zic că autorii l-au plagiat pe Clarke, zic doar că scenariu e general și că nu au deviat prea mult de la clișeu.
Cu toate acestea, ca întotdeauna, nu m-am plictisit. Au reușit chiar să stârnească în mine emoții, e drept negative, față de unele personaje. Înseamnă că nu m-au pierdut cu totul. E ceva acolo, pot spune asta cu mâna pe inimă. Chiar dacă scot în evidență criticile, îmi plac cărțile. Sunt bune. Dar nu la nivelul pe care l-am crezut inițial. John Carter și Fundația, cum ziceam mai devreme.
Alt lucru pozitiv, ca să contrabalansez. Am uitat de pseudo-Miller, o entitate care vorbește cu Holden și-l ghidează. Îi vorbește enigmatic despre Inel. Îl ajută să aibă o viziune în care vede trecutul galaxiei, imensitatea și ferocitatea cosmosului. More of this, please. Mi-a plăcut și finalul în care porțile stelare se deschid (All these worlds are yours) și se prevede o expansiune cosmică fără precedent.
Mi-a adus aminte de finalul sagăi Roboților a lui Asimov când începe colonizarea cosmică, sau de Oban: cursele stelare, un anime obscur ce mi-a rămas pe retină pe vremea când mă uitam pe Jetix. Da, momente ca astea au ridicat puțin cartea. Și mi-au restabilit entuziasmul, pentru că mai am încă șase cărți de citit.
Pentru moment facem pauză. Sunt ocupat cu ale mele și lectura unor cărți de 600 de pagini e solicitantă. Ce voi citi în continuare va fi lejer. Dar mă așteptă un tren, așa că volumul 4 se poate considerat mâncat. Dar până atunci, spor la carte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu