Azi am fost in Bucuresti. Am avut treaba, dar nu am reusit sa ne croim drum in labirintul de strazi, bulevarde si alte minunatii. In schimb pentru a rascumpara o dupa amiaza am decis sa mergem in centru. (noi inseamna io si inca doi colegi) Am mers la monolitu ala de Mall din Piata Unirii (recunosc ca m-am plimbat azi cu metroul cum nu m-am plimbat de cand am venit in Bucarest) si cand am iesit am vazut de departe hotelu Intercontinental. N-am putut. Toate celulele trupului meu o cereau sa merg acolo. In Piata Universitatii. Normal.
Calatoria pana acolo a fost fructoasa din punct de vedere culturalo-turistic. Am vazut crampeie ale strazilor vechi si pur si simplu am ramas trasnit. Daca ar avea loc o reabilitare generala a acelor case, capitala noasta n-ar fi cu mai nimic mai prejos decat orasele aste europene mai importante. Peisajul urbanistic iti ofera o panorama a vechiului Bucuresti in cea mai pura forma. Inca poti simti mirosul vechi al acelui oras Belle epoque, sufocat atat de otrava comunista dar si de miasme capitaliste.
Nu vreau sa ma opresc aici. Drumul meu s-a oprit intr-o intersectie mare, cu Teatrul National in fata si cu un grup de protestari asezati in kilometru O al libertatii. Am fost martor in direct al unui eveniment istoric ce va ramane consemnat in analele prezentului transformat in trecut. O rabufnire sociala a romanilor la inceputul anului 2012. Tot timpul inca de cand citesc [asta pentru ca mi-a placut istoria de la o varsta mai frageda (clasa a IV-a) si nu eram pe atunci in stare sa prind toate detaliile] istoria lumii m-am gandit cum au fost receptate anumite evenimente istorice in epoca. Batalia de la Hastings, de la Nicopole, asediul Constantinopolului. Atunci cand ai cartea in mana iti pare ca o lumina din ceruri indica locu ala si-l face centrul lumii. Dar adevarul e ca odata ce te departai de sursa, semnalul devenea tot mai difuz pana se pierdea in eter in totalitate. Mi se parea ciudat de exemplu momente in care citeam despre bataliile purtate in Primul Razboi Mondial, in care zeci de tineri piereau, dar la kilometri distanta alti oameni probabil dadeau o serata dansanta si se simteau bine. Aceeasi impresie am avut-o astazi.
Am vazut un grup de oameni care strigau oful impotriva actualei conduceri a tarii aflati in acel loc simbolic al victoriei unui principiu in momentele incipiente ale democratiei romanesti. I-am vazut imprejmuiti, stransi intr-o chinga mediatica, fiind asaltati de berbecii televiziunilor ce incearca sa obtina cel mai bun cadru cu protestatarii sau cel mai savuros strigat al multimii. Am vazut nepasare. Masini treceau gonind fara sa le pese de ce se intampla...oameni ce treceau pe langa demonstratie fara a avea un pic de interes sau privind toate aceste evenimente ca si ceva ciudat, insolit, nepotrivit cu lumea lor. Am vazut inutilitate. Am simtit inutilitate. Pur si simplu atunci cand ii priveam am simtit o empatie inspre acei oameni care intradevar credeau in ceea ce strigau si doreau o schimbare, a modificare a status-quo-ului actual. Dar, totul se petrecea intr-o cusca unde se poate spune ca era scrisa istorie. In afara, era doar banal, viata continua rece, nepasatoare.
Si ajung la Eclesiastul. E o carte biblica care mie imi place in mod special, desi are un ton pesimist. Cea mai cunoscuta fraza a cartii este:"Desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune." (Ecl. 1:2) Acesta a fost unul dintre primele ganduri ce mi-au rasarit in minte. Cu toata mediatizarea,cu toata ridicarea unei anumite parti a populatiei din intreaga tara...e desertaciune. Nimic nu se urneste din loc. Nu are loc niciun deus ex machina, ceva extraordinar care sa schimbe totul. Strigatele de disperare sau opozitie se topesc in aerul purtat apoi in atmosfera. Totul se termina cand ei pleaca. Nu vreau sa mai continui. Nu spun ca-i sustin, sau ca nu ii sustin, este dreptul lor sa faca acest lucru si realitatea pare sa le dea dreptate. Nu vreau sa fac o dezbatere politica. Nu vreau decat sa mentionez un lucru. Am avut ocazia in drumurile facute astazi sa ma gandesc bine. Noi oamenii facem atatea lucruri, construim, ne extindem, ne luptam sa fim cat mai bine...si totusi pare a fi bataia unui gong in desert. E gol. Conteaza ce faci, dar trebuie sa aiba o rezonanta, un ecou in viitor. Ca sa nu fie calificat ca si desertaciune. Si e greu. Caci pana la urma multe lucruri cad in aceasta categorie. Prea putine lucruri sunt cu adevarat bune, si acelea sunt facute de putini oameni care inteleg intradevar ca pe acest pamant goana in vant este un sport olimpic, si toti concureaza pentru locul intai. Eu sincer, incerc sa nu mai fac pe plac acestor conceptii. Poate mai voi explica mai pe larg altadata. Acum, inchei nehotarat, nestiind deloc cum sa o fac, cu acest gand in minte si poate cu o speranta ca ceea ce voi ajunge eu sa fac in viitor nu va fi pierdut apoi in inaltul cerului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu