Desi astazi am avut ocazia sa ma bucur de o zi frumoasa, pentru cateva momente mi-am lasat mintea sa mearga pe meleaguri mai metafizice si sa traga anumite concluzii mai profunde. Anul acesta am avut ocazia, prin anumite circumstante sa vizitez doua celule, pot spune, importante. Mai devreme in acest an am trecut prin Alba Iulia si pentru putine clipe am stat in celula in care a fost intemnitat Horea inainte de executia sa. Astazi, am fost la Tirgoviste si am ajuns in Unitatea militara unde a fost tinut cuplul Ceausescu.
Am ajuns sa inteleg ce spunea Neagu Djuvara despre imersiunea in istorie care se cere de la cel care o studiaza. Fiind la fata locului, incercand sa intelegi sentimentele si trairile personajelor principale, istoria iti devine vie in fata ochilor si in minte.
Si am ajuns la unele ganduri. Caci atunci cand vorbim despre moarte, ajungem sa vorbim si despre viata. Si mai ales despre mostenire.Isus Christos spunea ca grauntele care nu moare, nu aduce rod. (Ioan 12:24) Sensul este evident, in cazul particular, dar as vrea sa-l aplic in contextul existentei umane in general.
Avem doi invinsi, doi captivi. Doi oameni cu viziune. Fiecare spera ca face ceva bun, ce va schimba viata poporului. Unul s-a rasculat contra Coroanei imperiale pentru libertate. Altul si-a condus poporul spre o "societate ideala, multilateral dezvoltata". Amandoi au avut increderea ca binele, dreptatea este de partea lor. Insa, roata istoriei s-a intors in asa fel incat la final, visele celor doi s-au spulberat. Viziunile lor au fost sterse cu buretele si sangele lor a curs pecetluind o mostenire peste veacuri.
Si o intrebare mi-a rasarit in minte, fiind pus in fata paturilor, in fata celulelor in care isi asteptau finalul. Care au fost oare ultimele ganduri ale lor? Au putut sa fie linistiti stiind ce lasa in urma? I-a macinat dezamagirea ca nu si-au putut duce pana la capat opera? Se gandeau la poporul care ii aclama sau ura?
Orice discutie despre moarte, duce la o discutie despre mostenire. Azi am ajuns si la castelul Julia Hasdeu. Si acolo moarte, si acolo nastere. Un castel, sperante, vise...punte peste timp. Bogdan Petriceicu a lasat ca mostenire acea cladire, amintind de fiica lui. Scopul era fireste altul, insa in urma sa a ramas ceva. In urma noastra a fiecaruia va ramane ceva.
Trecand de la abstract la practic, cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa avem aceasta asteptare a mostenirii. Nu intotdeauna ne gandim la aceasta, dar orice actiune a noastra se pietrifica in viata proprie, sau a altora. Greseala sau fapta buna, o alegere buna sau proasta, poate fi prima caramida intr-un monument ce va dainui dupa ce noi vom pleca de aici. Intrebarea care trebuie sa ne framante este daca in momentul in care nu mai putem face nimic, mai am fi putut adauga ceva? Am fi putut face cu putin mai bine pentru altii? Sau ceilalti vor aplauda ruina constructiei noastre? Totul e in ceata, totul e in fum. Si e nevoie doar de o mana, a noastra, sa aducem lumina in celula viitorului nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu