Suntem tineri. Suntem poate la facultate. La prima, la a doua. Avem planuri, idei, dorinte, sperante. E normal. Doar suntem tineri. Si e normal sa fie asa. In acest moment, avem toata puterea sa ne transformam viata in ceea ce vrem noi, sa devenim ce dorim noi, in limitele impuse desigur de orizontul personal. Si e foarte bine sa fie asa.
Cand altcandva vom mai putea spera sa intoarcem lumea cu susul in jos? Sa ne punem amprenta pe felul in care se invarte globul? Acum doar. Si facem tot posibilul sa ne ducem pana la capat sperantele, visele si dorintele noastre. Invatam, exploram, aflam. Ne pregatim pentru aceasta mare aventura care este viata. (Aici vorbesc despre persoanele care doresc sa lase ceva in urma lor, o mostenire. Cei care pretuiesc viata din cele mai mici petale ale clipelor pana la quasarii decenilor)
Dar privind putin cum sta lumea, am ales sa fac o mica pauza. Mi-am dat seama de o realitate trista care bantuie lumea si cu siguranta va fi intalnita si de catre noi, cei care inca nu am ajuns la linia de start. Care e aceasta? Simplu: societatea, oamenii vor ajunge sa ne canibalizeze. Sa ma explic.
Ne situam fiecare in imaginea lui despre viitor, in visul sau despre ce va fi maine. Ne facem datoria, muncim cu placere pentru ca locul de munca este mai mult decat atat. Este o vocatie, o chemare, nu puteam merge in alta parte decat acolo si sa ne simtim impliniti. Nu muncim, ne jucam doar.
Si ne facem treaba de minune. Devenim buni, tot mai buni in ceea ce facem. Si oamenii din jur vad asta. Si cer de la noi mai mult, tot mai mult. Poate considera ca devenim un bun al lor de care se pot folosi dupa bunul lor plac. La fel cum o lumanare arde mocnit, am arde si noi. Dar oamenii vor tot de la noi, sa ne lasam pe noi insine si sa ne dam lor cu totul. Sa ardem pentru altii. Da-ti viata ta pentru viata lor.
Ati inteles tabloul, ma gandesc. Si nu cred ca inventez. Am vazut situatii in jurul meu si cred ca sunt inteles in aceasta dilema. Nu pot spune ca este neaparat trist. Asta pana cand se intampla ceva trist. Uneori cand tragi prea tare de o coarda se rupe. Dar la oameni nu mai poti repara nimic. Si in cazul in care cade, nu mai poti decat sa-i porti de grija. In cel mai bun caz. Altii ard si apoi mucul lor este lasat sa se stinga pe poteci pustii.
Si asa curge viata. Poate asteptati un final motivator, care sa imbarbateze, dar nu prea este niciunul. Nu este un indemn la a nu ne face datoria, sau de a munci romaneste (sub stindardul lui "las-o ca merge si asa"). Inca cred in excelenta la munca, orice domeniu ar fi acesta. Si daca munca aceasta ne va face sa cadem precum Icar, zburator prea aproape de soare, sa fie macar dupa ce am adus fericire acestor oameni care nu inteleg cum arde o lumanare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu