Dar daca...atunci de ce...?

Zilele trecute o celebritate britanica, actorul britanic Stephen Fry a facut anumite declaratii ce au reusit sa faca valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Principalul subiect a fost, desigur Dumnezeu pe care el l-a catalogat ca fiind "maniac", "crud" si alte astfel de apelative care pe multa lume i-a nelinistit si i-a indemnat sa aiba o reactie ferma la adresa acestor critici. Eu nu m-am inflamat deloc si am ales sa nu postez imediat un raspuns avand sabia razbunarii legat de calimara mea electronica.

Totusi, m-am preocupat mai profund de aceasta problema in momentul in care Fry si-a cerut scuze, zicand ca nu dorea sa ofenseze pe niciun credincios (prea tarziu) si doar repeta vorbe vehiculate de "minti mai mari decat a mea" precum Bertrand  Russell, de exemplu. Si atunci m-am gandit la ceva.

Am facut o comparatie. Sunt crestin, am o anumita viziune asupra lumii, o inteleg pe ea si mecanismele ei stiind ca deasupra tuturor invizibil si atotputernic sta Dumnezeu. Nu am nevoie de argumente pentru a crede ca exista (incerc o generalizare aici) si imi traiesc viata urmand invataturile de baza ale doctrinei. Majoritatea crestinilor nu gasesc cu cale sa cerceteze macar alte credinte oponente viziunii crestine a lumii.

Sa o luam altfel. Sunt ateu. Probabil si evolutionist. Nu cred in Dumnezeu si alte bazaconii. Lumea e doar o intamplare norocoasa si tot ce exista in acest moment este rezultatul muncii titanice a omului cu sine insusi (in cuvintele lui V. Gordon Childe), el fiind creatorul "ecosistemului" cultural in care traim. Chiar si a zeilor din vechime, sau prezenti, care sunt totusi o izvodire a mintii.

Si atunci, daca esti ateu, pentru ce simti nevoia sa iti exprimi atat de des dorinta de a-L insulta pe Dumnezeu si a-ti flutura necredinta asa de evident? Nu vei vedea un crestin care sa se laude ca nu e buddhist sau un hinduist care sa urle din toti plamanii ca Allah e un mit. Nu esti credincios prin negatie. Ceea ce vreau sa spun e ca in mod normal (dupa cum cred eu), eu ateu ar trebui sa-l perceapa pe Dumnezeu cum il percep eu pe Darth Vader. Sau pe Fat Frumos. O inventie.

Desigur, oamenii discuta despre Darth Vader, ii analizeaza actiunile sale din filmele Star Wars, incearca sa-i inteleaga motivatiile si sa-i cunoasca viata surprinsa pe pelicula. Dar la sfarsitul zilei, oamenii care fac asta stiu ca Darth Vader este produsul mintii lui George Lucas. Stiu ca Vader nu exista si ca cel ce apare in filme e actorul David Prowse si vocea a fost asigurata de James Earl Jones. Nu exista, nu a existat si nu va exista o entitate numita Darth Vader si care sa implineasca toate calitatile enuntate in acele filme.

Si atunci, de ce ateul simte nevoia sa se ia de Dumnezeu? Acea inchipuire a unor primitivi evrei, un popor marunt dintr-un Orient Antic atat de bogat in panteoane din care se putea imprumuta idei e real? Sau nu? Multi apologeti crestini zic ca toata aceasta ascunde de fapt o justificare a unor pacate pe care ei le doresc ascunse. Si ei fac asta invocand moartea lui Dumnezeu, sau inexistenta Sa.

Sincer nu cred asta, sau mi se pare o explicatie prea larga pentru ca oamenii sunt mult mai complecsi decat atat. Dar ceva totusi nu pare logic. Pentru o persoana ce ar trebui sa fie eliberata de  "vraja superstitiei religioase", parca tin prea mult la spectrul lui Dumnezeu pe care aleg sa-L defaimeze cu orice ocazie. Asta mie nu imi suna ca o libertate absoluta pe care o predica de atatea ori nereligiosii. Sau dupa cum spunea cardinalul catolic Fulton Sheen, acest ateism acerb este pana la urma o cautare a lui Dumnezeu, un strigat catre El. Dar de fapt, nimeni nu stie ce e in sufletul lor. Si poate nici nu e sansa sa-si dea seama vreodata.