Trăim într-o ţară care te poate îmbolnăvi cu nervii. Şi nu ştiu, poate sunt oameni care să îmi spună nu e aşa, România este o ţară încântătoare şi rustică. Aşa o fi, doar că după cum spune Biblia faptele lor îi urmează. Şi la asemenea fapte, îţi vine să îţi vinzi creierul pe piaţa neagră, şi aşa ce nevoie mai ai de el.
România întotdeauna a fost o ţară mică dar bolnavă de mania grandoriei. S-a visat urmaşă a Romei antice, dar tot ce a moştenit imperial vine de la Poartă, şi anume tot ce poate intra într-un almanah al defectelor. Avem impresia că noi am făcut şi desfăcut istoria la gurile Dunării în vreme ce de fapt otomanilor nu le stăteam măcar în cale pentru a ne cuceri. Ne lăudăm cu daci urmaşi ai atlanţilor, zeilor şi făcători de piramide, dar de pe urma cărora nici măcar un alfabet nu avem. Credem că avem o cultură măreaţă pe care însă nimeni nu ne-o bagă în seamă din ură şi invidie. Suntem creştini de două mii de ani şi deja am căpătat experienţă în a pângări numele Dumnezeului pe care pretindem să Îl slujim.
Poate că pare un portret sumbru, nedorit şi hidos. Ceea ce am învăţat demult e să nu generalizez. Şi aşa e. Nu toţi românii sunt aşa. Există oameni extraordinari, dedicaţi pentru care binele şi încercarea de a face bine în lume este un scop în sine. Pe ei nu pot decât să îi aplaud.
Problema este în alte nivele ale societăţii noastre. Trecând dincolo de palierele unor infatuări ridicole şi a unor asemănări cu o mare putere civilizatoare ne confruntăm cu o realitate tristă a rutinei zilnice. Ne lăudăm cu un trecut umflat pentru a ascunde prezentul murdar şi epigon. Ne deranjează când cineva ne pune o oglindă în faţă şi dăm vina pe străini că produc doar oglinzi hâde, care nu ne fac cinste.
Dar noi înşine nu ne facem cinste! Şi aici este durerea pe care o resimt eu, şi atâţia alţii. Ating în această postare doar o latură deşi de răni e plină conştiinţa noastră de ţară. Mă gândesc la cultura şi educaţia ce încă mai există în România chiar dacă este împinsă sistematic într-un sicriu proaspăt comandat.
Ce ţară care vrea un viitor strălucit decide să-şi impozitele cărţile, licăriri de lumină, ca pe nişte bunuri de consum, citind mai degrabă cantitatea decât calitatea pe care o pot pune în om? Ce ţară nu răspunde deloc unei analfabetizări crescânde în mijlocul tinerilor, printre aceia care peste ani de zile vor decide pentru viitorul ei? Ce ţară ignoră patrimoniul ei şi mai repede îl distruge cu bună ştiinţă alergând după venitul de moment al banilor? (construim hoteluri în mijlocul centrelor istorice, ca în Arad, turnăm ciment peste strălucirea Sighişoarei, cetate care uimeşte occidentali şi exemplele curg încă din păcate)
E trist să vezi lumea avansând în rău, dar e tragic să simţi cum se împietreşte sufletul unui popor. Poate că de multe ori ne-am creat un trecut măreţ. Se pare însă că nu dorim să avem un viitor pe măsură. Nu ne pasă de ziua de mâine şi copiii noştri vor face la fel. Făcând aşa va începe să se decojească vopseaua de pe numele România şi generaţiile viitoare vor putea privi doar o un nume fără strălucire şi fără urmă de respect. Important e că încă e astăzi şi fiecare dintre noi avem o pensulă în mână. Mai există o mică speranţă. Una în inima fiecăruia dintre cei ce ştiu să mai plângă pentru ţara sa.
Pentru abonamente, un like va fi suficient...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu