Tolba să îţi fie plină de speranţă!

Cum poţi cunoaşte că un om are succes? Că un om a reuşit? Cred că aceasta este o întrebare ce a măcinat gândurile oamenilor din timpuri pe care noi nu le putem nota în cărţi de istorie şi nu-şi va încheia valabilitatea nici când noi vom ajunge ţărână. Omul, în cele din urmă este definit de realizările sale, de capacităţile sale.  Chiar dacă de câteva secole încercăm să ne învăţăm că omul este bun doar pentru că este om.

Dar nu este destul. A fi om este prima condiţie şi toţi o îndeplinim într-un fel sau altul. Suntem diferiţi şi acesta poate fi un avantaj, şi nu doar pentru companiile de încălţăminte ce pot produce zeci de modele şi pot fi sigure că le vând pe toate. Fiecare dintre noi avem un anume set de talente cu care ne-am născut. Fără a le cere, fără a ne putea mândri cu ceva ce ne este la fel de natural ca şi culoarea ochilor. Doar cu datoria de a le îmbunătăţi, pentru că altfel ne vom transforma în epave vii. Şi lumea noastră este plină de oameni care mai demult se încălzeau la lumina speranţei, dar mai apoi au rămas în întuneric.

Nu este fascinant faptul că de atâtea ori eşuăm? Ca oameni de multe ori o dăm în bară, o luăm pe drumuri greşite şi ne aruncăm cu capul înainte sperând că vom descoperi ţara unde curge lapte şi miere? Nu văd nimic rău în asta. A eşua înseamă a învăţa că apa fierbinte opăreşte. A doua oară vei fi mai atent. A merge pe un drum greşit ne face mai deştepţi şi ne mai arată ceva. Că vrem să facem ceva.

Cel mai important la oameni este dorinţa de a realiza ceva. Nu cred să fie om care să dorească pur şi simplu să treacă prin viaţă ca o umbră. De la asigura un viitor copiilor săi şi până la a deveni preşedinte al Statelor Unite ale Americii, fiecare are un vis, o idee despre cum va fi lumea şi cum va putea el să facă parte din ea. Nu întotdeauna visul acela devine realitate. Nu trăim într-un joc video, în care să putem începe din nou un nivel pe care l-am pierdut. Nu putem da timpul înapoi. Mergem doar înainte şi putem doar să strângem din dinţi.

Uneori viaţa pare mai mult decât putem înghiţi. Şi ne trezim la pământ.  Fără putere şi fără vlagă. Visele se pot destrăma, speranţele pot pieri. Şi rămâne doar omul.  Şi o decizie.  După cum spunea cineva într-un film, eu am un arc şi săgeţi şi totuşi trebuie să lupt cu nişte zeci de roboţi. Nu pot fugi, nu pot face altceva decât să lupt. E o datorie a noastră ca oameni să realizăm speranţa vieţii noastre. Să ne depăşim limitele şi să trecem peste obstacolele cele mai grele. Răsplata vine după, nu înainte de victorie. Şi victoria oricât de mică este, este o victorie. Nu toţi vom urca Everestul, dar fiecare dintre noi avem un Everest de urcat.