Despre speranţa egoistă

Un lucru fascinant despre existenţa umană este tocmai ideea aceasta de durere.  Este un aspect care însoţeşte fiecare om şi cel puţin odată în viaţă este simţit la un anumit nivel sau altul. Şi aici nu mă refer neapărat la durerea fizică ce poate fi cauzată de o mână ruptă sau muşcătură de câine.  Ceea ce caut eu să scot în evidenţă îşi are originea în interior.  Poate fi numită mai repede durere sufletească. O nelinişte, o angoasă, un tumult, o dorinţă sau o speranţă care nu îţi dă pace şi creează un anume discomofort. Şi am ales să o numesc general durere pentru că îmi este mai uşor, şi pentru că eu sunt autorul şi îmi permit asta.

Revenind la  acest subiect însă, nu poţi rămâne indiferent chiar şi prin simplul fapt că apelează la o memorie anterioară, şi cumva înţelegi la ce mă refer. Durerea aceasta are o tainică legătură de prietenie cu speranţa. Speranţa ne înalţă, ne face să trecem peste greutăţi şi dincolo de realitatea imediată. De multe ori însă, are efectul aproape al unei otrăvi. Nu există disperare adevărată fără speranţă, spune personajul  Bane din filmul The Dark Knight Rises şi tind să îi dau dreptate.  Pentru că întotdeauna va fi acel dar dacă din interior care nu îţi dă pace. Şi atunci în loc să stabileşti noi ţinte, rămâi fixat într-o speranţă care te fierbe.   

        

Dar o anumită dimensiune aş vrea să expun aici şi să o las ca material de gândire: până unde, totuşi? Postarea are titlul durerea egoistă. Ca fiinţe umane vedem universul învârtindu-se în jurul nostru şi cu greu am putea crede altcumva. Cei care ar încerca să ne explice acest mic adevăr ar putea suferi focurile unei sufocante inchiziţii verbale. Avem tot dreptul să primim ce vrem, fie acest dat în orice domeniu al vieţii noastre. Şi ne construim întreaga viaţă pe baza acestei filosofii. Spun că e în întregime greşită? Nu cred. Am ajuns recent la concluzia că dorinţa este necesară existenţei umane. Altfel, toată viaţa s-ar croi după mersul unei corăbii fără cârmă şi fără pânze. E nevoie să doreşti ceva mai bun pentru tine şi cercul tău de persoane apropiate. Nu e nimic rău în asta.

Problema simt că vine în momentul în care faci literă de evanghelie din acea dorinţă. Gândirea noastră de multe ori nu trece dincolo de momentul prezent şi de coordonatele actuale. Planul nostru este perfect şi direcţia aceasta este singura bună. Chiar dacă există prea puţine indicatoare ce îndreaptă înspre acolo. Dar ne încăpăţânăm să mergem înainte luptând contra vântului. Dacă persoana este credincioasă va ajunge să-L implice pe Dumnezeu în lupta sa şi mai apoi să-L facă răspunzător pentru un eşec al viziunii sale.

Cum putem să ne dăm seama de momentul în care ceea ce dorim şi pentru care ne luptăm devine doar dorinţă egoistă? Într-o postare anterioară am definit fericirea ca actul de a putea împărţi binele altora şi în acelaşi timp a câştiga o reacţie interioară pozitivă ca urmare a acestui fapt. Poate şi dorinţa iniţială a fost întovărăşită de acest îndemn. Între timp însă a adus doar întristare, poate lacrimi şi vorbe tăioase adresate altora, împreună cu o fixaţie asupra unui obiectiv care e irealizabil. Jay  Gatsby a trăit această dramă în cartea lui F. Scott  Fitzgerald sperând să primească ceva ce a pierdut demult şi această obsesie l-a pus în faţa unei situaţii nefericite. Punctul acesta depinde. Fiecare om şi-l poate şti.  Fiecare om îşi poate da seama când prea mult e prea mult. Când fuge spre deşert în căutarea apei. Când roata începe să se învârtă în gol.

Şi e greu să spui nu mai vreau. Să  o iei pe un alt drum. Chiar dacă într-un fel înţelegi că dorinţa ta nu va mai face bine şi nu va mai avea un impact pozitiv. Dar ceea ce ne face pe noi oamenii aşa impresionanţi este această capacitate de a ne ridica. De a ne reinventa. Oameni care au pierdut tot, care şi-au ratat vieţile în căutarea a ceva mai bun, au putut să pună punct. Şi să o ia de la capăt. Totul stă la latitudinea celui care se află în acea poziţie.

Şi atunci, să renunţăm să sperăm? Ar fi cel mai aseptic răspuns şi cel mai lipsit de durere. Eliminăm cu totul problema. Nu mi-ar trece prin minte aşa ceva. Viaţa noastră nu e o viaţă uşoară, plină de dulcegării şi într-un fel e mai bine aşa. Fără momente grele nu am putea şti ce e bine şi ce e rău. Nu putem învăţa ce preţ are cu adevărat viaţa şi clipa. Speranţa a alimentat omenirea de atâtea ori şi a adus cele mai bune realizări. Atât la nivel global cât şi personal. Nu durerea trebuie eliminată, ci limita ei trebuie impusă. Dincolo de limită devine dăunătoare. În limite pure, poate produce lucruri minunate.