De ce oare nu am reuşit să îmi aşez ochii peste vreo care a sus numitului Panait Istrati? Îmi pun sincer această întrebare aflat încă sub influenţa cărţii pe care am citit-o şi pe care aţi văzut-o în titlu. Şi da, după cum am scris deja, mi-a lăsat întradevăr o impresie pozitivă. Volumul pe care l-am citit a fost publicat anul trecut de către editura Humanitas, într-o ediţie de excepţie.Deşi aş putea menţiona o mică supărare legată de aparatul critic, existent, dar nedesăvârşit. În unele locuri, în care cuvintele au uitat să mai iasă din cărţile de istorie şi şi-au pierdut uzul cotidian, aş fi preferat o notă de subsol care să lumineze puţin cititorul. În rest, numai de bine!
Nu ştiu cum aş clasa această nuvelă, această operă pentru că nu îşi găseşte uşor locul în clasificarea mea. La început am crezut că va fi un roman de atmosferă, (oare ar fi trebuit înainte să fi spus cum împart eu cărţile? Poate) şi întradevăr are succes în această privinţă. Dar de la un punct, dacă priveşti mai în profunzime îţi dai seama că într-un mod specific oriental începe să arunce pastile de filosofie împachetate în scenarii de viaţă. Apoi, tot pe nesimţite te trezeşti fascinat de soarta personajelor şi de căutările lor care vor începe pe plaiurile sălbatice ale încă turcizatei Brăila şi se vor opri în arşiţa Anatoliei sau la porţile bătrânului Damasc.
Nu m-aş fi gândit niciodată la o parte a României ca fiind capabilă să îşi potrivească înfăţişarea cu un tărâm de poveste, scornit de Şeherezada, dar această impresie mi-a rămas întipărită. Ca roman de atmosferă e fascinant. Te simţi cu adevărat luat de mână şi lăsat în secolul XVIII în ţinutul Brăilei, intrând în case în care fumul narghilelelor ascunde secrete şi poveşti pline de plăcere şi suferinţă. Nu poţi decât să te minunezi de perdeaua aşezată geografic peste acel loc şi care îi impune o perenitate şi o oprire într-un timp în care istoria şi legenda se ţin de mână. Frumuseţe, galbeni, dansuri exotice, răzbunare, trădare, pierdere, disperare, Dunăre, Bosfor, prieteni şi deziluzie, ingredientele unei lumi ce s-a pierdut pe sine şi care a purtat atâtea suflete în experienţe de lacrimi sau dezmăţ,
Istrati însă nu se mulţumeşte doar să picteze un tablou misterios şi exotic al Levantului. Prin personajele şi situaţiile pe care le întâmpină, aceştia ajung să dezbată sensul vieţii şi natura de multe ori răuvoitoare a omului. Cum poate avea un om speranţă atunci când toţi cei ce îţi întind o mână după aia ajung să se folosească de tine? Aceasta este doar una dintre întrebările care pot fi puse la o analiză mai atentă. În acelaşi timp sunt tratate diferite concepţii despre viaţă şi felul în care este ea rânduită de Dumnezeu, de om sau de soartă.
Ceea ce trebuie să recunosc este că e nevoie de o nouă lectură. O călătorie cu trenul nu este cel mai bun mediu în care să citeşti o carte care te provoacă şi îţi propune o asemenea paletă largă de locaţii, atât ale mitului, cât şi ale sufletului. S-ar putea ca după ce o voi reciti să mai postez o altă concluzie. Momentan, recomand cartea şi îndemn la o imersiune completă în povestirea românească a Şeherezadei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu